Fizicianul german Max Planck, laureat al premiului Nobel, în timpul unei conferinţe intitulată Ştiinţele naturale şi religia se exprima astfel: "Pentru cel care se ocupă de studierea naturii, numai ceea ce există ca dat dinainte constituie conţinutul a ceea ce înseamnă percepţiile sale pozitive şi calculele derivate de aici. Pornind de la aşa ceva, el caută să se apropie, pe cât este posibil, urmând calea cercetării indirecte, de Dumnezeu şi de ordinea lui din lume, ca ţintă maximă, veşnic de neatins... Pentru religie, Dumnezeu se află la început; pentru ştiinţa naturală, în schimb, se află la capătul oricărei consideraţii. Pentru una el reprezintă fundamentul, pentru cealaltă încoronarea construirii oricărei reflecţii asupra concepţiei despre lume... În orice direcţie şi oricât de profund am vrea să extindem observaţiile noastre, nicăieri nu găsim vreun contrast între religie şi ştiinţa naturală; ba chiar dimpotrivă: tocmai în punctele critice găsim deplină corespondenţă".
Cât despre credinţă şi cercetare, ele nu se exclud nicidecum, de vreme ce tot despre un dat dinainte este vorba ca punct de plecare. Diferă doar locul de pornire. Una pleacă de la revelaţie, cealaltă de la remanent. Ca să nu spunem rămăşiţă (ceea ce s-a mai păstrat în natură ca perceptibil din prezenţa lui Dumnezeu). Iar la capătul celălalt... Perspectiva credinţei vizează împlinirea: Dumnezeu totul în toate.
