O zi obişnuită în misiunea din "Santa Lucia" începe în jurul orei 02.00 a.m., când sunt trezit uşor, uşor de picăturile de ploaie ce răsună pe acoperişul parohiei. Odată cu aceste picături încep să răsune şi întrebările în mintea mea: Oare voi putea merge astăzi în sate să celebrez cuvântul Domnului? Dacă voi reuşi să merg, lumea va participa? Este oare bună predica pe care am pregătit-o? Şi multe alte întrebări care îmi rămân întipărite în minte, până când soarele îmi vesteşte că este timpul să muncesc cu şi pentru Domnul.

Orele dimineţii îmi pun la încercare calităţile de constructor, pentru că avem multe capele în construcţie (pr. Ioan Blaj doreşte construirea de capele în toate satele Parohiei "Santa Lucia", aproximativ o sută de sate), iar muncitorii sunt dornici să-şi înceapă activitatea. Dacă am reuşit să fac faţă acestor solicitări, primesc anunţul că trebuie să fac o celebrare pentru un răposat şi încep să mă agit pentru că nu am o predică pregătită pentru un astfel de moment. Şi pentru a rămâne în sintonie cu momentul pe care tocmai l-am celebrat, sunt chemat la un spital pentru a face o rugăciune pentru o persoană bolnavă. Însă în toate aceste momente, mintea mea rămâne concentrată asupra întrebărilor din timpul nopţii, privind mereu la soare cu speranţa că a mai împrăştiat noroiul.

În jurul orei 12.00 soseşte momentul cel mai aşteptat al zilei: vizitarea satelor, în general între cinci, şase sate pe zi, depinde de zona în care mă deplasez. Drumul, deşi pare anevoios, nu îmi împiedică dorinţa de a ajunge la acei oameni, de a da mâna cu ei şi de a le privi chipul. În sate sunt întâmpinat cu bucurie de copii, tineri şi adulţi, care mă aşteaptă în faţa unei capele, sub un copac unde va trebui să celebrez sau, uneori, chiar într-o casă. Acestea sunt momentele cele mai bune, dar uneori întâlneşti doar patru, cinci persoane, şi acelea numai femei (bărbaţii nu prea participă la celebrări), sau şi mai trist este atunci când, în faţa capelei sau a locului obişnuit de celebrare, nu găseşti pe nimeni.

Cu cât merg mai des într-un sat, cu atât creşte în mine dorinţa reîntoarcerii cât mai rapide în satul respectiv, dar imediat sunt trezit din acest vis de afirmaţia unei bătrâne: "Părinte ("padrecito"), nu aţi mai fost pe la noi de două luni şi, între timp, cinci persoane s-au făcut evanghelice, iar alţii nu vor să mai audă de Biserică". Plec trist dintr-un astfel de sat pentru că nu ştiu când voi mai celebra din nou cu ei.

Ajuns în parohie, îmi amintesc că am şi o întâlnire cu cateheţii parohiali, căci viaţa pastorală în misiune fără cateheţi este destul de dificilă. După terminarea acestei întâlniri mă ocup de treburile casnice, pentru că ziua de misiune înseamnă o adevărată formare pe toate planurile.

După toate aceste lucruri ajung în camera mea cufundat în întrebările pe care ziua de misiune mi le pune: Oare am făcut o treabă bună astăzi? Lumea a înţeles mesajul predicii? Dar oare ce s-a întâmplat în acel sat de nu au participat la celebrare sau au venit foarte puţini? Răspunsurile par destul de palide şi uneori parcă nici nu există, iar somnul îmi aduce gândul unei schimbări: acum, ca seminarist, nu reuşesc să fac prea multe pentru ei sau ajutorul meu este destul de mic, însă dacă Domnul mă va considera în continuare vrednic de primirea sacramentului Preoţiei, trebuie să dau totul pentru el.