Prin proclamarea şi inaugurarea Anului Credinţei, Biserica aduce în actualitate documentele Conciliului Vatican II, care au pătruns destul de greu în România, şi implicit în Dieceza de Iaşi.

Din România, deşi Vaticanul a trimis invitaţii de participare la Conciliu pentru cinci episcopi, trei romano-catolici şi doi greco-catolici (unul era cu domiciliu obligatoriu: Mons. Iuliu Hossu, celălalt era decedat: Mons. Alexandru Rusu), doi decani, doi canonici şi un preot, la sesiunea a treia a lucrărilor au mers Mons. Francisc Augustin de la Bucureşti şi Cárol Pákocs, canonic de la Satu Mare, după ce au fost "pregătiţi" de autorităţile de la Bucureşti. La ultima sesiune conciliară au participat Mons. Petru Pleşca, provicar general al Arhidiecezei de Bucureşti (care răspunsese la întrebările comisiei de pregătire a Conciliului), şi pr. Ladislau Hosszu, decan al Diecezei de Oradea.

La 4 decembrie 1965, după audienţa la papa Paul al VI-lea, Mons. Pleşca a fost numit episcop titular de Voli in partibus, pentru facilitarea hirotonirii absolvenţilor Seminarului din Iaşi, iar la 16 decembrie a fost consacrat episcop în Capela Sixtină din Vatican.

În grupul experţilor s-a aflat şi pr. Petru Tocănel, OFMConv., originar din România. Există şi o scrisoare a PS Ioan Duma, OFMConv., episcop consacrat în secret, care, la 5 aprilie 1965, îi cerea secretarului general al Conciliului o nouă invitaţie, pentru a o înainta statului şi, astfel, să i se permită participarea la cea de-a patra sesiune conciliară.

Din partea Bisericii Ortodoxe Române nu a participat nimeni, în anul 1967 patriarhul Justinian Marina argumentând refuzul că ar fi din cauza "organizării de expoziţii defăimătoare la adresa Bisericii şi statului român" şi "hirotonirea unui cleric fugar din ţară, Vasile Cristea, ca episcop unit..."; era vorba de expoziţia intitulată "Biserica martiră", dedicată suferinţelor Bisericii din Europa Răsăriteană. Au fost şi câteva articole în revistele teologice româneşti care au criticat Conciliul şi documentele sale.

După anul 1967, fiind primite în România anumite documente conciliare, pr. Eduard Ferenţ, profesor la Seminarul din Iaşi, povesteşte că "tot ceea ce se putea afla despre documentele conciliare auzeam doar de la postul de radio Europa liberă, şi acela bruiat peste măsură... Astfel informaţi, unii preoţi au început să aplice şi la noi unele reforme liturgice..., dar aceste reforme s-au desfăşurat lent, din cauza dificultăţilor reale de a schimba modul de a gândi şi de a acţiona"; este vorba despre altarul cu faţa spre popor, introdus prima dată în Suceava de pr. Johann Proschinger, şi de folosirea rugăciunilor de la Liturghie în limba română. În martie 1970, Mons. Francisc Augustin de la Bucureşti a dat un decret de înfiinţare a comisiei liturgice pentru traducerea textelor liturgice în limba română.

A fost o perioadă destul de grea pentru catolici, cauzată de comunism. După vizita la papa Paul al VI-lea din mai 1973 a şefului statului român, Nicolae Ceauşescu, situaţia Bisericii din România s-a ameliorat puţin, fiind permisă plecarea la studii în Italia, în perioada 1973-1975, a primilor cinci preoţi români. După întoarcerea în ţară, în anii 1978-1979, ei au introdus în seminar teologia şi studiul documentelor Conciliului.

Părintele Ioan Ciuraru, care s-a ocupat mult cu tipărirea cărţilor religioase, a avut un rol deosebit în răspândirea documentelor Conciliului într-o primă traducere. Abia după anul 1989 textele au fost traduse şi publicate oficial la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.

Anul Credinţei îi invită pe creştini la o reînnoire a credinţei, iar aceasta se poate realiza şi prin parcurgerea textelor Conciliului Vatican II.