Zilele trecute am văzut-o pe mama preocupată. Se apropia seara şi nu ştia ce să ne mai pregătească pentru cină. O priveam de departe fără ca ea să ştie. M-a marcat faţa ei blândă. Privea în gol, gândindu-se parcă la ceea ce ne-a pus dinainte săptămâna trecută, să nu se repete. Sau se gândea la vreo reţetă nouă? M-am şi întrebat: "Oare ce-o fi în mintea ei în acest moment? Oare cum e să fii mamă a cinci copii, să trebuiască să le dai de trei ori pe zi mâncare, fără a-l mai socoti pe tata, care, între noi fie vorba, e şi puţin pretenţios". Mama, cât de inteligentă e ea! Să faci din câţiva cartofi, din puţină carne şi ceva ulei, o mâncare cum rar se găseşte în lume! Cât de bună e mâncarea pe care o pregăteşte mama!

Trecuse vreo cinci minute de când o "sorbeam" din priviri, şi nu mă mai săturam să mă gândesc la bunătăţile pe care le pregăteşte ea. M-am apropiat atunci cu sfială şi am întrebat-o: "Mamă, ce faci?" "Ah, mi-a răspuns, mă gândeam pentru diseară, ce să vă mai pregătesc de mâncare". "Mamă, am continuat eu, cine te-a învăţat să faci mâncare, bunica? Sau ai învăţat singură?" M-a luat atunci de după gât şi mi-a spus: "Vino cu mine în grădină".

Am mers împreună cu ea în grădină. Ne-am dus la straturile cu roşii şi ardei şi mi-a spus: "Ce zici de nişte ardei umpluţi? Şi ca să fie şi mai buni, o să pun şi câteva roşii".

Eu îi pusesem o întrebare, dar ea a evitat să-mi răspundă. Ba mai mult, m-a luat cu ea în grădină şi m-a pus pe mine să culeg roşiile şi ardeii pentru cina pe care urma s-o pregătească. În timp ce culegeam conform indicaţiilor ei, fără să vreau am observat-o cum îşi ştergea ochii.

"Mamă, plângi?", am întrebat-o dintre rândurile de ardei unde abia intrasem. "Eh, nu!", mi-a răspuns, ştergându-se încă o dată. "Mamă, s-a întâmplat ceva?", am continuat eu.

S-a aşezat apoi pe pământ la capătul ardeilor şi a început să-mi spună: "Vezi tu, pentru voi e simplu; vă treziţi din somn, veniţi şi mâncaţi, faceţi ce faceţi, se apropie prânzul, veniţi şi mâncaţi, apoi faceţi iar ce faceţi, se apropie cina, veniţi şi mai mâncaţi încă o dată. Nu mi-e uşor! Şi apoi, e adevărat, nu aveţi nici o vină! Nu înseamnă că nu trebuie să mâncaţi! Mulţumim lui Dumnezeu că ne dă în fiecare moment cele necesare. Uneori, ştii..., ca mamă, îţi doreşti să mai auzi câte un cuvânt de mulţumire din partea copiilor, a tatălui vostru... Bine, o să-mi spui că îmi mulţumiţi de fiecare dată după masă. Aşa e, dar e o mulţumire fără suflet. Eu îmi dau seama că e o formalitate. Ca mamă simţi uneori nevoia de mai mult, de un mulţumesc în plus, poate de o apreciere în plus, de puţin entuziasm, de ce nu, de o mână de ajutor. În timp ce eu pregătesc masa, voi sunteţi care mai de care la televizor sau la computer. Sincer, mi-e şi ruşine să vă spun să mă ajutaţi, pentru că ştiu că nu vine din inimă. Uneori, ştii..., te mai şi saturi! Scuză-mă că îţi spun ţie astfel de lucruri, dar aşa simt să-ţi spun în acest moment".

M-am apropiat din nou de ea şi mi-a venit pur şi simplu s-o îmbrăţişez. Nu o făcusem niciodată cu atâta dăruire. M-au impresionat cuvintele ei! Şi eu care credeam că îi vine atât de uşor să pregătească totul! Dar se vede că nu voia să ne facă să suferim. Păstra totul în ea, doar să ne vadă sătui şi bine. "Şi atunci, de ce faci tot acest efort pentru noi?", am continuat eu. "Pentru că vă iubesc", a răspuns cu o gingăşie care întrecea orice prăjitură şi orice bunătate din această lume, "pentru că vă iubesc, de asta!".

Am înţeles atunci cât de greu îi vine uneori unei mame să pregătească hrana pentru copiii ei. Sigur, nu atât faptul că nu are ce pregăti, dar să combini acea materie primă, să stai în dogoarea flăcării, să murdăreşti şi apoi să speli vase după fiecare masă, să auzi la sfârşitul mesei un mulţumesc "plictisit", asta e prea de tot! Bineînţeles că în acea seară am făcut un "consiliu de familie" şi prin rotaţie am decis s-o ajutăm pe mama la pregătitul hranei (Silviu).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba