În romanul său Fraţii Karamazov, Dostoevski descrie criza spirituală prin care trece personajul său favorit, Aleoşa, dintr-un motiv cumva aparte: faptul că, în foarte scurt timp după moarte, trupul stareţului Zosima (duhovnicul lui) începe să se descompună. Or "răposatul fusese socotit sfânt încă din timpul vieţii, încât aproape că nu era îngăduit să te îndoieşti de harul lui". Şi iată că, deşi "niciodată leşul unui om nu se împute atât de curând..., în cazul de faţă mortul "se pripise peste fire"... (iar) Dumnezeu voise anume să trimită un semn".
Fapt este că, în special în tradiţia orientală, legătura dintre sfinţenie şi parfumul ce trebuie să emane din trupul celui considerat astfel este aproape de necontestat. Este ca o memorie din viitor. Căci dacă a fost dovedit că mirosurile din trecut nu se şterg din memorie, iată că dimensiunea escatologică a creştinismului revendică o acaparare a ceva din "lumea viitoare".
Scrie sfântul Paul: "Mai întâi a înviat Cristos, apoi cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui". În cazul Maicii Domnului, fiind vorba de o anticipare pe această linie, din mormântul ei a ieşit un parfum dintr-o altă lume. Din viitor... Iată de ce, fără această proiectare spre viitor, sfinţenia nu-i decât o "pripeală peste fire".
