Apa este cea mai importantă componentă a existenţei vieţii pe pământ. Fără ea nici un organism nu poate supravieţui.
Cifrele din statisticile mondiale, referitoare la insuficienţa şi chiar lipsa apei potabile pentru mulţi oameni, transmit mesaje uluitoare. Unicef şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii au anunţat în luna martie 2012 că 89% din populaţia mondială, adică 6,1 miliarde de persoane, dispun de surse de apă potabilă generatoare de mari boli infecţioase. Pare incredibilă această informaţie, dacă se ia în consideraţie că planeta noastră este acoperită în proporţie de 75% de oceane şi mări. Apă există din abundenţă, însă 97,5% din apa existentă este apă sărată.
În anul 1992, Organizaţia Naţiunilor Unite a instituit Ziua Mondială a Apei, care se celebrează în fiecare an la 22 martie. Noi, românii, precum şi aproape toţi locuitorii din ţările europene, nu cunoaştem ce înseamnă lipsa apei potabile, chiar dacă nu toate resursele oferă apa potabilă de cea mai bună calitate. Aşa se explică faptul că nici presa şi nici alte organizaţii nonguvernamentale din ţară nu menţionează despre această zi mondială a apei.
În multe ţări din Africa, Asia şi America Latină apa este considerată un "bun sacru" şi este numită "aurul albastru". Nouă ni se recomandă prin toate mijloacele de comunicare să consumăm minim doi litri de apă pe zi, însă din relatările multor vizitatori în ţările de misiune şi, mai ales, din descrierile misionarilor, se constată cu durere că mulţi oameni duc lipsă de apă potabilă sau fac eforturi deosebite pentru a o procura. Cine vizitează aceste ţări are ocazia să întâlnească pe drumurile deşertice caravane lungi de cămile încărcate cu bidoane, iar adesea, chiar grupuri de copii şi adulţi, care străbat cale de multe ore, cu două, trei vase de apă în spate. Pentru ei, culoarea ori gustul apei nu mai sunt motive pentru a nu o consuma atunci când o găsesc, iar pentru cei care reuşesc să adune apa de ploaie pentru câteva zile sau săptămâni este o binecuvântare.
În astfel de locuri, soarele de amiază dogorăşte nemilos întinderile nesfârşite ale deşertului. În timpul zilei, nisipul se încălzeşte în asemenea măsură încât, păşind desculţ, te poţi alege cu o arsură. Nu se zăreşte nici o vietate. Cum ar putea exista viaţă, când pe distanţe de zeci şi sute de kilometri împrejur nu există nici o picătură de apă? Popoarele nomade îşi stabilesc colibele lor pentru o anumită perioadă în jurul ori în apropierea unei surse de apă, iar când aceasta dispare, ei se pun în mişcare, în căutarea alteia. Anotimpul călduros, cu temperaturi care uneori depăşesc 45 grade, şi secetele îndelungate îi determină pe nomazi să preţuiască apa mai mult decât orice alt bun material.
Din nefericire, în unele locuri, apa este şi cauza multor conflicte dintre triburi. O fântână săpată cu greu în ţinuturi deşertice şi cu piatră vulcanică, reprezintă, pentru oamenii din acele ţări de misiuni, un important semn de solidaritate. Şi preoţii noştri care sunt misionari în Kenya se confruntă deseori cu situaţii asemănătoare. Ştim bine că ei ar dori să dea o mână de ajutor localnicilor pentru a depăşi această stare, pentru a putea aduce o clipă de fericire şi alinare în viaţa multora, însă costurile însemnate (minimum 4.000 lei), necesare pentru realizarea unui astfel de proiect, fac ca un astfel de deziderat să rămână doar un vis.
Pentru noi, care nu suntem obligaţi să facem economie la apă, este mai greu să ne imaginăm că ea poate deveni o problemă de subzistenţă. Însă pentru mulţi alţii, sursa de apă rămâne o preocupare majoră, iar lipsa ei produce suferinţă.
