În natură poate fi observat un fenomen: dacă o plantă nu mai creşte, atunci moare. Până şi cel mai falnic arbore creşte crenguţă cu crenguţă. În ceea ce-i priveşte pe oameni, dacă la un moment dat încetează să crească din punct de vedere fizic, creşterea trebuie să se manifeste în alte privinţe. Dacă nu se mai verifică nici un fel de creştere, atunci este de aşteptat să moară. Mamei "îi creşte inima" când îşi vede copiii realizându-se, cercetătorul creşte în cunoaştere etc. În privinţa credinţei, şi ea trebuie să crească mereu. Pentru a nu fi în pericol de moarte. În acest sens până şi criza poate fi benefică.
Unul dintre studioşii de la Katholischen Glaubens-Information din Frankfurt susţine că tocmai astfel de crize (ale credinţei) sunt necesare pentru ca ea să ajungă vie, rezistentă şi independentă. Căci, după cum anumite boli fac trupul mai sănătos, la fel şi crizele depăşite în mod autentic întăresc credinţa. De altfel, nu orice dificultate în a crede constituie o îndoială cu privire la credinţă. Cine cercetează nu înseamnă că se descotoroseşte de credinţă; invers: a evita întrebările înseamnă a fi laş. Căci orice întrebare evitată, mai degrabă sau mai târziu, se răzbună. De aceea, orice problemă din domeniul credinţei trebuie înfruntată prin luptă, rugăciune şi perseverenţă.
