Aţi auzit, cu siguranţă, expresia "spiritul sărbătorilor". Cu câteva luni înainte de sfârşitul anului, începe un fel de euforie care-i cuprinde pe toţi. Însă nu ni se spune despre ce fel de sărbători este vorba, care este spiritul lor, când încep şi când se termină acestea. Se pare că e doar o comercializare a lor, iar când tragem linie, nu rămâne nimic.

Să vedem care este adevăratul spirit al sărbătorilor, să trecem la "dezvrăjirea" sărbătorilor, cum ar spune Andrei Pleşu.

Mai întâi, să fim clari: sărbătoarea pentru care ne pregătim este Crăciunul şi nu oricare altă sărbătoare fără conţinut şi fără semnificaţie creştină. Mai exact, ce este Crăciunul? Ce ne învaţă el?

Crăciunul este un drum, acela al lui Dumnezeu care se face om, se apropie atât de mult încât devine unul de-al nostru. Iar răspunsul omului trebuie să fie pe măsură, un gest care să acopere distanţele, să apropie.

Omul este dator să parcurgă două drumuri: unul interior, de la "a avea" la "a fi", şi altul exterior, de la sine spre celălalt.

Drumul interior înseamnă că omul trebuie să-şi schimbe modul de a vedea Crăciunul, să-şi schimbe inima. Da, avea dreptate Saint-Exupery, în Micul prinţ, cadoul de Crăciun are farmecul său dat de brad, colinde, zâmbete... Însă nu trebuie să ne oprim la globuri, instalaţii, Moş Crăciun, ci trebuie să trecem la "Crăciunul inimii" (cum spune şi colinda: "Mii de colinzi / Mii de colinzi / Creştine, sufletul să-l deschizi"). De ce această deschidere? Pentru "a vedea" lecţia Betleemului.

La Betleem, Isus se naşte în tăcere. Doar îngerii cântau. Azi, reclamele, ofertele par să ne surzească. Auzim doar că trebuie să avem şi uităm cine suntem şi cine este în centrul sărbătorii Crăciunului. La Betleem, Isus se naşte în inimă. Maria nu vorbea lângă iesle, ea păstra toate în inima ei (Lc 2,19; 2,51). Credinţa este un act al inimii. Maria credea că pruncul este Fiul lui Dumnezeu. Zgomotul nu este prietenul lui Dumnezeu. În zgomot, nu-l putem auzi.

Să facem un pas mai departe: de la "a fi" la "a fi pentru", de la "a crede" la "a crede împreună". Dacă Isus este în inima noastră, atunci trebuie să-l întâlnim pe cale, să-l (re)cunoaştem în oameni.

Paradoxal, drumul cel mai lung este cel de la minte la suflet, de la "a şti" la "a face". Credinţa are nevoie (şi) de fapte (cf. Iac 2,26).

Colindele nu ajung, dacă nu trec la fapte. Cadourile nu folosesc, dacă umilesc. Masa îmbelşugată este zadarnică, dacă suntem singuri. Şi atunci? Trebuie să fim săraci pentru a putea dărui ceva. Săracul, pentru că nu are nimic de oferit, se dăruieşte pe sine (cf. A. Pronzato, Via crucis). De aceea, cel mai frumos Crăciun l-am trăit în Africa. Nu aveam multe, dar aveam esenţialul: bucuria de a crede că Dumnezeu vine între noi pentru că ne iubeşte. Bucurie exprimată prin cânt, rugăciune, o vorbă bună, o inimă căreia îi pasă. Atunci, celălalt este fratele meu şi fiu al aceluiaşi Tată.

Trebuie să-i oferim lui Dumnezeu inima, să se nască în ea; să facem loc celuilalt în inimă, o inimă caldă în care să fie acasă, adică acceptat şi primit. Nu există căldură mai mare decât cea a inimii. Fără ea, putem muri de frig şi în mijlocul verii.

Aşadar, Crăciunul este aproape, Crăciunul este aproapele. Dumnezeu se apropie aşa de mult, încât devine banal, obişnuit şi îl ignorăm. Lecţia Betleemului este că nu ne putem opri la iesle, la aparenţe, trebuie să mergem spre aproapele. Crăciunul nu este "vrajă", sentimentalism, ci ieşire (dăruire) din (de) sine pentru aproapele.

Crăciunul nu ne dă pace, ne nelinişteşte, ne pune pe drum(uri). Crăciunul este mai mult decât "a avea", este "a fi"; mai mult decât mine, este celălalt; mai mult decât raţiune, este suflet; mai mult decât aproape, este aproapele.

Dar tu, încotro de Crăciun?