Panorama personajelor biblice care au excelat prin credinţa lor se poate îmbogăţi cu figura lui Iosif. Marelui patriarh îi sunt dedicate câteva capitole consistente din cartea Genezei (Gen 39-50).

Existenţa pământească a lui Iosif s-a demonstrat a fi o adevărată aventură a credinţei. Viaţa sa, de la copilărie până la adânci bătrâneţi, a fost însemnată de planul lui Dumnezeu, patriarhul nefăcând altceva decât să se abandoneze în braţele ocrotitoare ale providenţei. Începuturile epopeii lui Iosif se întrevăd încă din timpul adolescenţei, mai exact de la acel moment critic când fraţii săi iau decizia de a-l vinde ca sclav sub impulsul geloziei. Domnul însă i-a condus paşii şi l-a făcut să ajungă dregător important la curtea faraonului. După o serie de peripeţii în care se confruntă cu intrigile din partea soţiei faraonului, va fi reabilitat graţie interpretării unor vise ce priveau viitorul ţării. Poziţia sa la curtea regală va fi consolidată, în acest context având loc reîntâlnirea cu fraţii şi cu tatăl său Iacob.

O notă distinctivă a personajului nostru a fost înţelepciunea "relaţiilor". Iosif a avut o legătură specială cu Dumnezeu, lăsându-se călăuzit de el, punându-şi viaţa în mâinile sale. De aceea, Domnul i-a oferit înţelepciune şi privilegiul de a interpreta visele. Această abandonare nu este altceva decât expresia unei credinţe autentice.

Pe lângă cultivarea prieteniei cu Dumnezeu, Iosif a acordat atenţie raporturilor interumane, fie pe linie verticală în relaţia fiu-tată, fie pe linie orizontală în raportul dintre fraţi. Legătura cu tatăl este prezentată ca una ideală: Iosif îşi iubeşte tatăl, îi aduce doar bucurii, iar tatăl, la rândul său, îşi arată dragostea faţă de fiul său.

Mai problematic este raportul dintre fraţi, acolo unde apar invidia şi gelozia. Ruptura intervenită în cadrul relaţiilor fraterne se reia prin iniţiativa lui Iosif, deşi nu el era cel ce ar fi trebuit să ceară iertare. Reluarea comuniunii este posibilă prin intermediul cuvântului: Iosif a vorbit, şi aceasta a fost de ajuns pentru reinstaurarea climatului de convieţuire fraternă.

Privind la aceste date, se poate conchide că Iosif este un model de încredere în Dumnezeu. A fost vândut ca sclav, însă mâna Domnului l-a făcut liber. A fost împins către moarte, însă Domnul l-a păstrat în viaţă. Credinţa statornică s-a exprimat şi prin fapte, mai ales prin mărturia oferită în Egipt, făcând cunoscută în acel mediu puterea şi milostivirea Dumnezeului unic şi adevărat.

În al doilea rând, Iosif este exemplu de credinţă trăită în viaţa concretă, unde se întrepătrunde păcatul şi harul, răul şi binele. Patriarhul a fost un instrument al prezenţei lui Dumnezeu în acea lume cu limitele, problemele şi dificultăţile ei. E un semn că Domnul nu anulează răul şi păcatul în mod total, ci coboară printre oamenii imperfecţi şi păcătoşi pentru a-i învăţa şi a le arăta calea mântuirii.

În fine, Iosif rămâne şi o mărturie a credinţei în viaţa de familie. În faţa dificultăţilor ce pot interveni în raportul dintre părinţi şi fii, Iosif ne arată drumul unei iubiri autentice şi constante. Iar pentru rezolvarea problemelor convieţuirii dintre fraţi, Iosif propune calea dialogului în respect şi dragoste reciprocă.

Istoria lui Iosif este un îndemn pentru creştini de a trăi încrederea în providenţa divină, de a cultiva relaţii autentice şi de a manifesta credinţa în viaţa de zi cu zi, aspirând la profunzimea şi înţelepciunea patriarhului Iosif.