Într-o legendă provenind din regiunea Münster (Germania) este redată clipa morţii în felul următor. Un om tocmai a murit. În acel moment sufletul este constrâns să se despartă de trup. Şi iată-l îndreptându-se, fără nici o tragere de inimă, spre uşa camerei pentru a-şi începe călătoria spre cer. Rotindu-se însă, pentru a vedea trupul de-abia golit, zăboveşte în prag. Dintr-odată, se întoarce pe propriile urme, sărută trupul şi îi adresează cuvinte de mulţumire, pentru că a fost un loc atât de primitor, ca şi pentru bunătatea pe care a dovedit-o mereu de-a lungul întregului drum al vieţii pământeşti.
Mult mai mult decât un astfel de sărut, sufletul lui Cristos, unit cu natura dumnezeiască, se întoarce după trei zile pentru a depune pe fruntea tuturor trupurilor, alăturate propriului trup prin mântuire, sigiliul învierii. Iar acest lucru înseamnă mai mult decât speranţă de viaţă pentru trupurile supuse putrezirii. Înseamnă certitudinea credinţei. Şi asta, în ciuda decalajului din punct de vedere al timpului. "Mai întâi a înviat Cristos, apoi cei care sunt ai lui Cristos", fiecare la vremea cuvenită.
Suprapusă dezmorţirii la viaţă a naturii, sărbătoarea Paştelui actualizează infinit mai mult decât o simplă tresărire la noutate şi la reînceperea unui ciclu natural. Chiar dacă ne surâde imaginea conform căreia cerul sărută pământul.
