M-am gândit mult până să ajung să scriu aceste câteva rânduri. La început mi-am zis că e inutil, dar, anticipând binele pe care alţii l-ar trage din "răul" meu, m-am decis să duc la capăt ceea ce mi-am propus.

Dacă acum câţiva ani mi-ar fi spus cineva să fiu atentă la ceea ce fac, să nu mă "îmbăt" cu apă rece, crezând că eu sunt cea care decid ceea ce trebuie să fac cu viaţa mea, i-aş fi răspuns nu doar obraznic, ci şi sarcastic: "Sunt mare, nu mai sunt o copilă şi ştiu ce fac!".

Am stat opt ani alături de un băiat care îmi promitea în fiecare zi că o să ne căsătorim. I-am oferit totul, necondiţionat.

Au fost opt ani care au trecut aşa... Au trecut şi atât! Opt ani cu de toate, chiar cu de toate! Apoi a venit o zi în care mi-a spus că nu-l mai interesează... Era ceea ce anticipam şi de ceea ce mă temeam. Inevitabilul a devenit realitate!

Au urmat apoi alţi trei ani alături de un alt băiat. Cum să stau singură! M-am "aruncat" în braţele primului venit. Iar viaţa părea că o ia de la capăt. Aceleaşi promisiuni de căsătorie, acelaşi mod de a-i oferi totul, aceleaşi temeri şi iarăşi dorinţa de a nu avea copii. Iar după trei ani, într-una din zile, s-a terminat şi cu acesta.

Al treilea venit, al treilea servit! A urmat o a treia experienţă. De data aceasta doar de zece luni. E inutil să amintesc de obişnuitele promisiuni de căsătorie, de minunatele proiecte pe care unii doar în vis şi le pot face. Într-o bună zi s-a terminat şi cu acesta!

Eram obosită şi murdară! Mă simţeam folosită şi păcălită. Toţi promiteau, "mă foloseau" şi apoi... nimic. Eram veşnica logodnică "de serviciu". Dar nu ei erau vinovaţi, ci eu, eu cea care am decis că nu mai sunt o copilă şi care ştiam ce fac cu viaţa mea.

O, câte lacrimi a vărsat mama mea pentru ceea ce făceam! Cu tatăl rupsesem orice legătură. Mi-a spus-o pe şleau: "Aşa nu te recunosc de copil al meu!" E inutil să spun câte discuţii am avut cu mai mulţi preoţi care încercau să mă facă să înţeleg că ceea ce fac nu e conform demnităţii mele de om şi de femeie.

Sinceră să fiu, îmi şi spuneam: "Doar nu sunt singura! Şi apoi, aşa e astăzi! Aproape toţi probează pentru a şti ce să aleagă!" Eu însă m-am întrecut pe mine însămi!

De fapt, cum poate iubi cineva atât timp cât lasă o undă de îndoială? Mă refer la experienţa mea. Nu voiam să ne căsătorim imediat, pentru că nu eram siguri dacă ne cunoaştem suficient. Nu voiam copii, pentru ca, în eventualitatea unei despărţiri, să nu fie o povară. Dar oare aceste dubii puteau fi numite "iubire"? Era aceasta iubire adevărată? Unde mai era spaţiu pentru speranţă, pentru credinţă?

Hm, Dumnezeu..., ştiu că l-am trădat mult! De câte ori l-am evitat tocmai pentru că îmi era frică să nu mă "convertesc". El cere mult, cere totul, iar eu nu eram dispusă să-i ofer totul pentru că mă ofeream "băieţilor" mei.

Câte umiliri! De câte ori m-am "milogit" să nu fiu abandonată! Am ajuns să "cerşesc" iubirea şi eram capabilă să fac orice doar pentru a nu fi abandonată. Mi-era teamă că nu o să mă mai vrea nimeni, că o să rămân necăsătorită pentru tot restul vieţii. Aş fi fost astfel o ruşine pentru cei care mă cunoşteau, dar şi pentru societate.

Acum e bine. Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine! Sunt căsătorită, am un soţ, care, înainte de toate, m-a înţeles, m-a acceptat aşa cum sunt şi care, din câte îmi demonstrează, zi după zi, e îngerul lui Dumnezeu trimis special pentru a mă salva. Şi nu ştiu cui trebuie să datorez acest mare har! (Mădălina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba