Am păşit cu respect, în tăcere şi cu multă sfială în casa bunicilor, aş spune, aproape ca într-o biserică. Sigur, ei nu mai sunt de ceva timp, dar casa le-a rămas şi odată cu ea au rămas toate amintirile, tot ceea ce au însemnat ei pentru noi, pentru nepoţii lor.
S-a întâmplat în această vară, când le-am putut vizita, nu doar casa, ci şi mormântul. Ah, bunicii! Cum sunt speciali bunicii pentru nepoţii lor!
Păşindu-le pragul casei, simţeam încă mirosul atâtor şi atâtor "bunătăţuri" pe care ni le puneau dinainte ori de câte ori îi vizitam. Cum erau bune clătitele cu dulceaţă de roşii verzi pe care doar bunica le nimerea cum nu se poate mai gustoase! Şi cum ne mai povăţuia ea cu sfaturile ei înţelepte!
Îmi amintesc şi acum cum într-o zi i-am "scăpat" verişorului meu o expresie pe care tocmai o auzisem la un copil mai mare. Ce lecţie de viaţă mi-a dat atunci bunica! Şi cum, după poveţele ei, m-a dat pe mâna bunicului, să mă "convingă" şi el că ceea ce spusesem nu era conform cu statutul meu de copil şi mai ales de nepot al lor.
Eh, dar cum i-am rupt noi, nepoţii, patul bunicilor! Ne-am adunat aproape toţi să le facem o bucurie. Pe vremuri se obişnuia. Poate şi astăzi, dar este mai greu. La urmă ne-am decis să imortalizăm evenimentul într-o fotografie. Şi pentru că spaţiul era îngust am decis să urcăm în pat, ca nu cumva vreo unul dintre noi să rămână în afara fotografiei. Şi cum patul era de pe "vremea bunicilor", a cedat. A doua zi au fost nevoiţi să schimbe patul.
Ceea ce însă m-a marcat şi mi-a rămas imprimat cel mai bine în memorie erau povăţuirile legate de Dumnezeu şi de respectul faţă de părinţi. "Ai fost la Liturghie?" Era prima întrebare pe care mi-o puneau încă din pragul uşii. Şi n-au lăsat, cel puţin cât i-am cunoscut eu, nici o zi în care să nu participe la sfânta Liturghie. Doar boala îi oprea câteodată şi uneori nici măcar ea.
Iar respectul faţă de părinţi... Puteam să mai "şchiopătăm" la şcoală, puteam chiar să mai spargem şi câte un geam, dar să nu-i respectăm pe părinţi şi ceea ce făceau ei pentru noi, era maximul ca să ne "introducă" din nou la o "şedinţă" de educaţie.
Cum erau buni bunicii! Şi chiar dacă de ceva timp ei nu mai sunt, pot spune că n-au murit. Continuă să fie prezenţi în ceea ce au făcut de-a lungul vieţii; în mama sau în tatăl nostru, în noi ca nepoţi, în ciorapii de lână pe care ni-i împletea bunica în lungile seri de iarnă, în cuvintele blânde şi pline de înţelepciune pe care ni le-au împărtăşit de atâtea ori, în privirea "tăioasă" şi profundă a bunicului.
Memoria lor este prezentă. Fără noi, ei ar fi morţi cu adevărat. Dar prin noi şi prin amintirile noastre ei continuă să păşească pe străzile acestei lumi, continuă să participe la sfânta Liturghie, să dea poveţe bune celor care au nevoie de ele şi, mai ales, continuă să pregătească acele minunate clătite cu dulceaţă de roşii verzi pe care mama le face astăzi doar cu ocazia unor mari evenimente. Şi cum putem să nu ne amintim şi de bunici?!
Înainte să fim noi, au fost părinţii noştri, iar înainte să fie ei, au fost bunicii noştri. Cu probabilitate matematică, într-o bună zi, nu vor mai fi nici părinţii noştri şi nici noi. Va mai rămâne doar amintirea noastră în cei pe care i-am întâlnit şi în care am lăsat o amprentă a trecerii noastre.
E luna noiembrie, e toamnă, e deja frig şi doar când mă gândesc la ilicul de lână şi la ciorapii care mă fac să-mi fie cald, nu pot să nu-mi amintesc şi de căldura bunicilor. Cum erau buni bunicii şi câte lucruri bune au sădit în noi!
Doamne, doar tu îi poţi răsplăti cu adevărat pentru tot binele pe care l-au făcut din iubire faţă de tine. O să te rog pentru ei ori de câte ori o să pot. Ştiu că şi ei s-ar bucura! Cum e "sacră" casa bunicilor! (Stelian)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
