Se vorbeşte mult şi în diferite feluri despre dragoste. În limbajul tinerilor sunt multe expresii care ating această realitate, mass-media este plină de referinţe la acest "concept", începând de la o banală publicitate şi până la talk-show-rile de "specialitate". Din păcate asistăm la o banalizare a unei "minuni" care este de origine divină şi care are menirea de a aduce fericirea în viaţa omului. Ceea ce de unii, în mod eronat, este numit iubire, aduce mai multă suferinţă decât multe alte tragedii. Uneori se pare că asistăm la o junglă a relaţiilor, în special între bărbaţi şi femei. Cu toate acestea mulţi tineri, mai mulţi decât se crede, visează la iubirea adevărată şi doresc să o trăiască din plin.
Iubirea adevărată vine de la Dumnezeu şi cel care iubeşte este născut din Dumnezeu. Sfântul evanghelist Ioan spune atât de frumos şi profund: "Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu... Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el... Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi" (1In 4,7-8.16.19-20). Dacă se porneşte de la această premisă există toate şansele ca o relaţie de iubire să fie adevărată, sinceră şi înălţătoare. Dacă nu se conştientizează faptul că iubirea nu este o "invenţie" umană, că nu este o cucerire personală şi nu poate fi înţeleasă după propriul plac, atunci există riscul de a fi instrumentalizată, de a face din ea ceea ce doreşte egoismul fiecărei persoane.
Considerând ceea ce am spus până acum, este evidentă o concluzie: nimeni nu poate să iubească cu adevărat o persoană dacă nu îl iubeşte pe Dumnezeu. Papa Benedict al XVI-lea explică foarte clar lucrul acesta în Enciclica Deus caritas est: "Întâlnirea cu manifestările vizibile ale iubirii lui Dumnezeu poate să trezească în noi un sentiment de bucurie, care se naşte din experienţa de a fi iubit de cineva. Dar această întâlnire implică şi voinţa noastră şi inteligenţa noastră. Recunoaşterea lui Dumnezeu cel viu este o cale spre iubire şi da-ul voinţei noastre în faţa voinţei sale uneşte inteligenţa, voinţa şi sentimentul în actul totalizator al iubirii". Iubirea lui Dumnezeu deschide calea spre iubirea aproapelui, pentru că atunci când îl iubesc pe Dumnezeu şi mă las iubit de el, continuă Sfântul Părinte, "învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos. Prietenul său este prietenul meu. Dincolo de aparenţa exterioară a celuilalt, se iveşte aşteptarea sa interioară pentru un gest de iubire, pentru un gest de atenţie... Eu văd cu ochii lui Cristos şi pot să dăruiesc celuilalt mult mai mult decât lucrurile exterioare care îi sunt necesare: pot să-i dăruiesc privirea dragostei de care are nevoie. Aici se arată interacţiunea necesară dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui...".
Tot ceea ce am spus până acum pare să fie foarte filozofic sau foarte teoretic, dar dacă ne asumăm curajul de a analiza modul nostru de a iubi, ne dăm seama că trebuie să dăm răspunsul la întrebarea: De unde porneşte iubirea mea? Ce caută? Unde vrea să ajungă? Dacă găsim aceste răspunsuri evităm să fie banală sau chiar distrugătoare ceea ce numim noi "iubire".
