Copiii noştri nu ştiu să facă altceva decât să stea în faţa calculatorului! Abia veniţi de la şcoală, cu aceleaşi haine, fără să mănânce neapărat ceva, aruncă ghiozdanul la întâmplare şi se aşază la calculator. Eu nu ştiu ce fac, pentru că nu mă pricep, dar îi simt că nu sunt bine!

De când le-am cumpărat calculatorul nu mai am cu cine vorbi; nu mă mai ajută şi nu mă mai ascultă nimeni. În schimb am linişte. Nu se mai ceartă între ei, nu mai ţipă unul la altul. Dar poate fi acesta un câştig? E ca şi cum aş fi de una singură în casă. Doar soţul mai rupe tăcerea când îmi povesteşte cu haz ceea ce s-a întâmplat la serviciu pe parcursul zilei.

Ceea ce mă înspăimântă însă cel mai mult la copiii noştri nu e atât calculatorul în sine sau faptul că petrec mult timp în faţa lui, ci lipsa de perspectivă. Ce viitor pot avea în condiţiile în care propriu-zis nu fac altceva decât să mişte săgeata aceea în stânga şi în dreapta pe monitor, să intre pe diverse situri, să joace tot felul de jocuri etc.?

Întrebarea mi-am pus-o într-una dintre zile când l-am rugat pe băiatul mai mare să ducă gunoiul la tomberon. "Unde e tomberonul", m-a întrebat el nevinovat? "Cum, unde e tomberonul? Tu nu ai mai fost până acum la tomberon?" "Nu, mi-a răspuns sec. Tu ai dus mereu gunoiul. De unde să ştiu eu unde trebuie să-l duc?"

L-am chemat pe cel de-al doilea copil şi i-am făcut cunoscută aceeaşi rugăminte. "Să-l ducă fratele mai mare, a replicat el, eu nu ştiu unde trebuie dus". Cu alte cuvinte, acelaşi răspuns!

Trebuia să mă înspăimânt, nu atât de lipsa lor de voinţă în a face un gest simplu, dar pentru că ei, deşi mari, nu ştiau nici măcar unde este tomberonul. Iar vina era a mea, e sigur!

"Bine, le-am spus, duc eu gunoiul la tomberon, voi, în schimb, aranjaţi-vă cămăşile pe umeraş şi puneţi-le în dulap". La întoarcere însă am constatat că nu au făcut nimic din ceea ce le-am spus, motivându-mi din nou că nu ştiau de unde să ia umeraşul. Aceasta a pus capac!

Nu ei erau vinovaţi, ci noi, părinţii lor, pentru că mereu ne-am spus "Sunt copii! O să facă ei de toate când vor fi mari!" Dar cum să facă de toate când vor fi mari dacă de mici noi nu-i punem să facă nimic?

Nici la Liturghia de duminică nu-i îndemnam să meargă, lăsând-o la latitudinea lor. "O să aleagă ei dacă să meargă sau nu", mi-am spus în ignoranţa mea!

Dar faptul că nu ştiau unde este tomberonul, asta, mai mult decât m-a iritat, m-a intrigat. Era vina mea şi a soţului, pentru că noi i-am obişnuit astfel, de aceea, tot noi trebuia să intervenim pentru a schimba măcar ceea ce mai era posibil.

Am aşteptat să revină de la serviciu, am discutat împreună cele întâmplate, apoi am decis. Nimic nu mai trebuia să fie ca înainte. Calculatoarele trebuiau deschise doar dacă se făcea dovada necesităţii căutării vreo unui material legat de şcoală. Copiii au fost implicaţi în mod direct în bunul mers al familiei: ajutau la făcut curat, la pregătit cina, pentru că la prânz erau la şcoală, făceau cumpărăturile de rigoare ale casei, iar duminica, cu toţii am început să mergem la Liturghie. Aşa cum hrana materială nu era o opţiune, la fel trebuia să devină şi hrana sufletească.

Treptat mi-am dat seama cât de important e ca, încă de mici, copiii să fie implicaţi în bunul mers al casei şi al familiei. Doar aşa îşi pot pune în practică înclinaţiile naturale spre o meserie şi îşi pot educa în sens pozitiv caracterul. Astfel învaţă că în viaţă se poate întâmpla să şi greşeşti şi mai ales că trebuie să ceri iertare dacă ai greşit. Astfel învaţă respectul pentru părinţi, pentru educatori, dar şi respectul de sine. Învaţă că, având un trup, vin de la cineva care i-a ajutat să intre în această lume şi care i-a iubit cu o iubire infinită. În acest fel şi noi ca părinţi, pe lângă ajutorul pe care îl putem avea din partea lor, îi pregătim pentru viitor, un viitor care, mai ales în condiţiile de astăzi, pare atât de incert. Dar dacă toţi părinţii ar înţelege ceea ce am înţeles noi... şi anume strigătul nestrigat al copiilor noştri: "Ajutaţi-ne să vă ajutăm!", atunci sunt convinsă că şi viitorul lor, ca şi al nostru, ar fi altfel. (Eugenia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba