Cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, vorbeşte într-un interviu despre procesul de beatificare a papei Ioan Paul al II-lea. Prezentăm în continuare o parte a acestui interviu realizat de Nicola Gori.

- Cauza de beatificare s-a încheiat aproape în timp record. Rapiditatea nu a fost în dauna rigorii şi acurateţei, nu atât procedurale, cât mai ales în posibila judecată a unui personaj complex?

Este adevărat că a fost foarte rapidă cauza, însă a avut două facilitări. Prima a fost faptul că Benedict al XVI-lea a acordat imediat dispensa de cei cinci ani de aşteptare stabiliţi. Deci cauza a început aproape imediat după moartea lui Ioan Paul al II-lea. A doua a fost un fel de linie preferenţială: având derogarea, cauza a fost fără o listă de aşteptare în faţă, motiv pentru care a putut să înainteze fără impedimentul altor proceduri aflate în desfăşurare. Acurateţea, care a fost maximă, s-a unit cu o mare atenţie, o mare profesionalitate din partea postulaturii în pregătirea aşa-numitei Positio, cu privire la exercitarea eroică a virtuţilor şi cu privire la viaţă şi în pregătirea răspunsurilor la eventuale obiecţii, motiv pentru care, la 19 decembrie 2009, papa a putut să semneze decretul despre virtuţile eroice. Apoi a început examinarea minunii. Minunea a fost studiată cu mare atenţie şi pentru că asupra ei exista o mare presiune mediatică. Medicii, fie francezi, fie italieni, nu au grăbit în nici un fel timpii şi au supus totul la o aprofundare atentă.

- Care a fost minunea?

În mod specific e vorba de vindecarea de boala Parkinson a sorei franceze Marie Simon Pierre Normand, călugăriţă din Institut des Petits Soeurs des Maternités Catholiques. Boala i-a fost diagnosticată în anul 2001 de medicul curant şi apoi de alţi specialişti. Sora a primit îngrijirile respective, care, desigur, în loc să o vindece îi atenuau doar în parte durerile. La vestea morţii papei Wojtyla, sora Marie şi surorile din institut au început să invoce mijlocirea lui pentru vindecare. La 2 iunie 2005, obosită şi oprimată de dureri, călugăriţa a manifestat superioarei intenţia de a fi scutită de munca profesională de infirmieră. Însăşi superioara a invitat-o să se încreadă în mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea şi să se roage. Sora a petrecut o noapte liniştită. La trezire s-a simţit vindecată. Au dispărut durerile şi nu simţea nici o înţepenire în articulaţii. Era ziua de 3 iunie 2005, solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sora Marie a întrerupt imediat tratamentele şi a mers la medicul curant care a constatat vindecarea.

- Ce se poate răspunde celor care ridică obiecţii cu privire la oportunitatea unei beatificări aşa de rapide a unui pontif?

Nu e vorba de o beatificare rapidă. Itinerarul a respectat toate capcanele procesului, aşa cum sunt aplicate şi la celelalte cauze. Facilitările despre care vorbeam înainte au permis această accelerare a itinerarului. Cred că a fost oportun, pentru că valul de emoţie trezit înlăuntrul şi în afara Bisericii, datorită morţii lui Ioan Paul al II-lea, a revelat că lumea privea la acest papă cu o simpatie şi o iubire extraordinare.

- Care este exemplul deosebit de sfinţenie pe care Ioan Paul al II-lea l-a lăsat Bisericii şi societăţii contemporane?

În mod esenţial a lăsat două atitudini. Prima este o mare credinţă în prezenţa lui Dumnezeu în istorie, pentru că întruparea este eficace, învinge răul: harul prezenţei euharistice a Domnului depăşeşte toate barierele şi regimurile antiumane. Karol Wojtyla a trăit regimurile nazist şi comunist şi a văzut implozia şi distrugerea amândurora. A doua atitudine este marele său spirit misionar. Călătoriile papei erau activitate misionară adevărată şi proprie. Ajungea până la marginile pământului pentru a vesti evanghelia lui Cristos.

Traducere de Mihai Patraşcu