Ioan Paul al II-lea

Un papă curajos, obişnuit cu dificultăţile

Beatificarea papei Ioan Paul al II-lea este un mare eveniment pentru catolici şi nu numai. Într-un interviu acordat agenţiei Zenit, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea, descrie itinerarul procesului de beatificare, aspecte cunoscute şi necunoscute din viaţa papei Ioan Paul al II-lea. Din lungul interviu luat de jurnaliştii de la Zenit (De Anita S. Bourdin şi Sergio Mora) au fost selectate cele mai relevante întrebări şi răspunsuri.

- Este vreun aspect pe care nu-l cunoşteaţi şi care v-a uimit la Ioan Paul al II-lea?

Lucrul care m-a uimit, în afară de aspectul cel mai important, este descoperirea că izvorul, originea acestei activităţi extraordinare, a acestei generozităţi în acţiune, a profunzimii gândirii sale este raportul cu Cristos. A rezultat cu siguranţă un om mistic. Un mistic în sensul că era un om care trăia prezenţa lui Dumnezeu, care se lăsa condus de Duhul Sfânt, care era în dialog constant cu Domnul şi care şi-a orientat viaţa sa în jurul întrebării: "Mă iubeşti tu?". Aşa încât viaţa lui a fost răspunsul la această întrebare esenţială a Domnului. De aceea, cred că acest aspect este comoara cea mai mare a procesului.

- În acest dialog era ceva care să poată face să ne gândim la o cruce pentru Ioan Paul al II-lea? Vorbea mult despre suferinţă şi despre solidaritate. Existau lucruri care îl tulburau din acest punct de vedere?

Un om cu o sensibilitate mare ca a lui nu putea să rămână indiferent în faţa suferinţelor din lume. Şi noi am constatat aceasta; era foarte vigilent, atent la orice se întâmpla în lume. Nu se temea să-şi ridice glasul şi să spună şi lucrurile care nu corespundeau modului obişnuit de a vorbi. E suficient să citez apelul său din inimă pentru pace în ajunul conflictului din Golf, când spunea: "Eu aparţin generaţiei care cunoaşte războiul". Au fost cuvinte foarte puternice. Cu siguranţă, un gând care nu se conforma cu acel "corect din punct de vedere politic"... Cu siguranţă, lucrul pe care l-a avut mereu în inimă ca un mare gând era acel genocid silenţios care are loc cu avortul. Întrebarea cu privire la bogăţia vieţii umane încă de la zămislire, asta da, a fost cu siguranţă o cruce şi o durere constantă în viaţa lui...

- Când Ioan Paul al II-lea a urcat la scaunul pontifical, în Biserică exista o serie de probleme care păreau aproape fără ieşire: pe de o parte teologia eliberării, pe de altă parte schisma lefebriană. Şi la sfârşitul pontificatului au fost făcuţi foarte mulţi paşi pentru a uni Biserica şi a rezolva aceste probleme...

Da, cu siguranţă a fost un papă care în mod providenţial a adus în ministerul său petrin energie, era un papă tânăr. Era şi un papă obişnuit să se confrunte cu ostilitatea: Biserica din Polonia în faţa comunismului. Un papă cu mare pregătire intelectuală şi culturală, ştiinţifică, un pontif cu mare sensibilitate chiar estetică, atent la atâtea valori. A ştiut să redea prospeţime Bisericii, făcând mereu referinţă la prospeţimea pe care a dat-o Conciliul Vatican II. Este papa care a actualizat, care a dus înainte gândirea Conciliului. Şi în acest sens a făcut foarte mulţi paşi, a întreprins atâtea activităţi care au putut să întărească puţin barca Bisericii.

- Există o sfinţenie şi o paternitate. El a vorbit despre această paternitate. M-am întrebat mereu dacă într-o zi va fi beatificarea tatălui lui Wojtyla, pentru că este o figură paternă extraordinară care într-adevăr l-a marcat şi pe fiul său.

În mod absolut, da. Privind această familie se vede în ce mod a lucrat Domnul. Ioan Paul al II-lea spunea mereu că a fost primul său maestru de spiritualitate, prima călăuză în viaţa spirituală, primul seminar pe care l-a frecventat. Cu siguranţă avea imaginea acestui tată, a acestui militar, soldat, care îngenunchea şi se ruga noaptea în faţa icoanei sfintei Fecioare Maria. Sunt lucruri care rămân în inima unui copil. Un om care l-a însoţit pe copilul său de mână în pelerinaj la Czestochowa. L-a iniţiat la rugăciune. Dar era şi figura fratelui, pe nume Edmund, şi el o persoană ieşită din comun, care s-a dedicat în totalitate carităţii, plătind apoi personal.

- Ajuns în vârstă au devenit vizibile sacrificiile din viaţa lui, în timp ce sunt mai puţin cunoscute acelea de când era mai tânăr. Ne puteţi spune ceva mai mult despre posturile şi sacrificiile despre care vorbiţi?

Suferinţa cauzată de boală a fost un aspect care la sfârşitul zilelor sale a devenit aproape o icoană a pontificatului său, dar nu era unica dimensiune a mortificaţiei în viaţa lui. Încă de tânăr a fost iniţiat la spiritualitatea carmelită. Era fascinat de Carmel, aşa încât atunci când era încă tânăr se gândea că are o vocaţie carmelită. Rămăsese fascinat de sfântul Ioan al Crucii, de sfânta Tereza, de sfânta Tereza cea Mică, motiv pentru care practicile de pocăinţă personală erau prezente în viaţa lui. Acesta era un aspect pe care nimeni nu-l cunoştea, pe care l-am aflat numai în contextul procesului, şi îmi amintesc că a tulburat pe mulţi atunci când s-a aflat. Şi totuşi da. A fost un semn al credinţei sale profunde, al vieţii sale spirituale.

- A fost un pic un "scandal", în sensul că într-o lume în care tuturor le este frică să îmbătrânească, să nu fie eficienţi, a dus până la sfârşit boala sa, fără a o ascunde. Şi să vezi apoi miile de persoane care s-au aşezat la rând pe Via della Conciliazione pentru a-l vedea... Care a fost aspectul care v-a uimit mai mult la Ioan Paul al II-lea?

Incapacitatea lui de a vorbi, atunci când a rămas mut, când nu mai putea să spună nimic, ci pur şi simplu persevera, rămânea, exprima apropierea sa, iubirea sa, acel "iată-mă" al său în faţa Domnului, fără a ascunde acest aspect. Acolo, probabil, cu adevărat ne-a oferit exerciţiile spirituale cele mai mari, fără a spune nimic, pur şi simplu ca martor. A fost un mod foarte senin de a duce înainte această realitate care face parte din experienţa umană. Putem s-o considerăm o perspectivă a vieţii creştine; şi suferinţa, şi moartea fac parte din viaţă, desigur, ca o trecere. Cu această mărturie, cu acest "a nu se ruşina" al său a redat speranţa atâtor persoane, aproape ca o ruşine pentru că sunt purtători de boli, de bătrâneţe. Trăim într-o civilizaţie care vrea, într-un fel, să exorcizeze moartea, ca în Statele Unite al Americii, unde există o întreagă industrie pentru a înfrumuseţa moartea, care aproape că nu apare ca moarte. El a mers înainte în pofida semnelor suferinţei, a morţii care se apropia, făcând să se înţeleagă că este o perioadă a vieţii.

- A privit vreodată cineva cu neîncredere decizia lui Ioan Paul al II-lea de a institui Ziua Mondială a Tineretului, din cauza situaţiilor de promiscuitate care se puteau crea între tineri?

Nu era neîncredere nici din partea papei, nici din partea tinerilor care gândeau încă în mod învechit. El gândea în mod foarte modern. Era un preot care simţea. El însuşi a spus acest lucru, că darul este un mister, că preotul nu trebuie să caute să fie la modă pentru că este mereu la modă, este mereu actualizat, pentru că acela pe care un preot îl reprezintă este Cristos. Şi el a ştiut să convoace aceşti tineri tocmai jucând pe noutatea care este Cristos.

(După Zenit, 6-8 aprilie)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu