Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar s-a născut la 21 octombrie 1880 la Bucureşti şi a urmat studiile teologice la Seminarul "Sfântul Duh" din Bucureşti şi la Colegiul "De Propaganda Fide" din Roma. A fost hirotonit preot la 6 iunie 1903 la Roma, iar după întoarcerea în ţară a activat ca prefect de studii la Seminarul arhidiecezan, vicar la Parohiile "Bărăţia" (Bucureşti) şi Craiova, precum şi ca director al Şcolii Arhiepiscopale "Sfântul Andrei" (Bucureşti).

La 22 aprilie 1920 a fost numit episcop de Iaşi, iar la 12 decembrie 1924 arhiepiscop de Bucureşti. În septembrie 1948, guvernul comunist l-a pus "în retragere", iar la 12 ianuarie 1949 arhiepiscopul şi-a dat demisia, fiind înlocuit la conducerea arhidiecezei de episcopul de Iaşi, dr. Anton Durcovici, în calitate de administrator apostolic.

Va reveni la conducerea arhiepiscopiei la 29 iunie 1949, pentru ca la 21 mai 1950 să-şi depună din nou jurisdicţia, cu doar câteva ore înaintea internării sale la mănăstirea franciscană de la Orăştie.

Arhiepiscopul Cisar nu a împărtăşit, aşadar, soarta celorlalţi episcopi catolici din România care au fost arestaţi, condamnaţi sau internaţi în diverse lagăre şi închisori de exterminare, fiind "internat", cu un statut de "semilibertate". Securitatea l-a etichetat drept un anticomunist convins, un "duşman al U.R.S.S. şi al regimului democraţiei populare din RPR", în baza faptului că arhiepiscopul Cisar condamnase ingerinţele regimului comunist în viaţa internă a Bisericii Catolice, cât şi persecuţia căreia i-au căzut victime episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi laici.

De asemenea, Securitatea îi atribuia arhiepiscopului următoarea afirmaţie: "Comunismul este duşmanul libertăţii, al drepturilor omului, al ordinii morale şi sociale".

În timpul captivităţii sale, arhiepiscopul a condamnat fără echivoc aşa-zisul Congres de la Gheorgheni al "preoţilor democraţi", proiectul comunist de creare a unei aşa-zise "Biserici naţionale autonome", adunările "preoţilor democraţi" de la Târgu Mureş şi Cluj-Napoca în problema Statusului catolic, adunări organizate de pseudoorganizaţia bisericească "Acţiunea Catolică" creată de comunişti. Totodată, arhiepiscopul i-a îndemnat pe preoţi şi pe credincioşi să nu se lase antrenaţi în acţiunile comuniste ce vizau dezorganizarea structurilor Bisericii Catolice din România.

În sfârşit, în anul 1952, arhiepiscopul Cisar a refuzat propunerea regimului comunist de a reocupa scaunul arhiepiscopal de la Bucureşti, invocând faptul că la acea dată Biserica Romano-Catolică din România era lipsită de libertate.

Pe toată durata "internării" sale la Orăştie, arhiepiscopul Cisar a fost urmărit prin dosar informativ, reţeaua informativă creată în jurul său de către Securitate primind ordinul de a-l izola, dezinforma şi de a-i consemna opiniile sociale şi politice de nuanţă anticomunistă.

Cu toate că în cei aproape patru ani de captivitate arhiepiscopul a fost supus unor suferinţe fizice şi psihice inimaginabile, acesta şi-a păstrat optimismul şi încrederea că Dumnezeu avea să-l ajute în această dură încercare şi că în România situaţia politică urma să se schimbe, prin "distrugerea comunismului".

În august 1953 a fost chemat la Bucureşti de către premierul Petru Groza pentru a fi recunoscut din nou în demnitatea sa de arhiepiscop.

Moare însă, în condiţii suspecte, la 7 ianuarie 1954, iar la 25 mai, acelaşi an, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej sugera ideea, într-o şedinţă a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român că arhiepiscopul Cisar a fost ucis! Moartea arhiepiscopului a spulberat definitiv speranţele catolicilor care mai credeau încă în repunerea Bisericii Romano-Catolice din România în toate drepturile sale în raport cu statul comunist.