Interviu cu un misionar din Coasta de Fildeş
(continuare din numărul trecut)

Continuăm interviul cu pr. Marius Gabriel Catrinţaşu care a lucrat ca misionar în Coasta de Fildeş în perioada 29 martie 2009 - august 2010.

- Care sunt dificultăţile şi bucuriile cele mai mari pe care le-aţi avut până acum ca misionar în Africa?
Pericolele mereu prezente, cum ar fi prezenţa rebelilor înarmaţi la o sută de metri de misiune, distanţele mari între sate şi riscul major de a fi atacaţi după lăsarea serii, ne împiedică să ne desfăşurăm activitatea pastorală aşa cum am dori. Mare parte din populaţia Coastei de Fildeş trăieşte la limita sărăciei, reuşind prin muncă multă să se poată hrăni cu puţin. Şcoala este un lux pentru că, la înscriere, se cere o taxă de care părinţii, de multe ori, nu dispun. Tocmai de aceea copiii, de mici, sunt luaţi la câmp cu părinţii sau implicaţi în activităţile domestice. Mulţi dintre ei sunt crescuţi nu de părinţii biologici, ci de rude apropiate, astfel încât familia africană este numeroasă şi greu de întreţinut. Doar duminica putem lucra cu cei aproximativ 700 de copii în activităţi spirituale, dar şi de alfabetizare, pentru că, deşi limba de bază a ţării este franceza, totuşi cei mai mulţi dintre ei nu ştiu decât limba locală, baoule.

- Dar mulţumiri, care ar fi?
Cred că mulţumirea supremă pentru un misionar este atunci când se ajunge la pasul botezului. Pregătirea pentru primirea acestui sacrament durează trei ani, timp în care mulţi dintre ei renunţă din diferite motive, cum ar fi emigrarea spre o altă zonă unde se poate câştiga mai mult, boala sau uneori moartea. Ne bucură faptul că părinţii le permit copiilor să lucreze cu noi, până acolo încât se ajunge şi la botez şi, prin ei, şi părinţii sunt motivaţi să facă acelaşi pas. Dar, din păcate, acest fapt este destul de rar. Doresc să amintesc un eveniment la care am luat parte în luna august 2009. Într-o dimineaţă aud la poartă bătăile timide ale unui copilaş care plângea. De obicei, copiii vin la misiune pentru a mai cere bomboane, dar nu se manifestă niciodată plângând. Am deschis poarta şi am văzut un copil de 5-6 ani, cu un castronel de plastic în mână în care mai avea câteva boabe de orez. Mi-a dat de înţeles că doar atât mai are şi apoi nu ştie ce îl aşteaptă. Am voit să îl întreb de ce nu apelează la părinţii lui, dar m-am oprit. L-am chemat în curte, i-am dat ceva de mâncare şi o bomboană de încurajare. I-am apreciat curajul.

- În ce constă activitatea dv. în Parohia Djebonoua?
Celebrăm Liturghia în 29 din aceste sate, în şase comunităţi mari unde sunt şi capele şi zilnic în comunitatea din Djebonoua. Dar nu putem evangheliza pe nimeni dacă are stomacul gol, dacă se gândeşte când va mânca sau ce va mânca. Misiunea noastră nu include doar evanghelizarea propriu-zisă, ci, plecând de la a predica despre împărăţia lui Dumnezeu, continuăm şi cu operele sociale, cum ar fi susţinerea unor ONG-uri care se ocupă cu eradicarea sărăciei şi protejarea copiilor care, din cauza SIDA, au fost abandonaţi, ridicarea de lăcaşuri de cult cu puţinul pe care îl dau etc. Gândul că încă mai sunt multe suflete care nu au parte de sacramentele Bisericii, care sunt izolaţi în alte religii sau culturi, determină mereu ca persoane sensibile să îşi ofere viaţa îmbogăţirii acestor oameni. Acceptarea tradiţiilor şi culturilor locale înseamnă un pas în plus spre dobândirea încrederii de care au nevoie pentru a fi convinşi că Dumnezeu le doreşte şi lor mântuirea. Tot ceea ce facem pe acest pământ are ecou în veşnicie!

A consemnat pr. Cornel Cadar