Cardinalul Newman şi căutarea adevărului

Interviu cu Cristina Siccardi, biografă a fericitului Newman

Agenţia Zenit a intervievat-o pe scriitoarea Cristina Siccardi, autoarea cărţii "În oglinda cardinalului Newman" (Edizioni Fede e Cultura, 2010). Siccardi scrie pentru diferite mijloace de comunicare catolice italiene şi este autoare a mai multor cărţi.

- Cum şi-a petrecut copilăria cardinalul Newman?

John Henry Newman era primul dintre cei şapte copii ai soţilor John Newman şi Jemina Fourdrinier. S-a născut în City of London şi a fost botezat în biserica anglicană "St. Bennet Fink". Tatăl, om întreprinzător, a încercat escaladarea socială ajungând să devină bancher, dar după ani de succes a căzut în faliment: tocmai John Henry, când va merge la Universitatea din Oxford, va trebui să întreţină toată familia. "Am fost educat în copilărie să am o mare plăcere în citirea Bibliei, dar nu am avut convingeri religioase solide până la 15 ani": astfel Newman începe al doilea paragraf din acea capodoperă intitulată "Apologia vieţii", pe care a scris-o în anul 1864 pentru a lupta împotriva celui care, după convertirea sa, l-a atacat cu aciditate şi vitriol.

Într-o zi, în schitul din Littlemore, unde se va converti, a găsit şi a răsfoit un vechi caiet de şcoală, primul pe care l-a scris cu versuri latine, şi pe prima pagină a găsit, cu uimire, o emblemă care i-a tăiat răsuflarea. Desenase figura unei cruci mari şi, alături, o figură care amintea de un rozariu având prinsă de el o cruce mică. În acel timp nu avea decât zece ani. Acele imagini chiar nu trebuiau să fie acolo în creionul lui Newman, dată fiind aversiunea pe care protestanţii o au faţă de imaginile sacre.

- Pentru ce-l atrăgeau aşa de mult părinţii Bisericii?

Când era încă anglican, în anul 1826, Newman decide să studieze, sistematic, părinţii Bisericii şi se naşte o profundă iubire. Mai întâi îi examinează cu metrul protestant, apoi în anii 1835 şi 1839 va relua studiul cu o optică mai apropiată de catolicism. Într-o scrisoare adresată prietenului său Pusey va spune: "Nu mă ruşinez să mă bazez pe părinţi şi nu mă gândesc deloc să mă îndepărtez de ei. Istoria timpurilor lor încă nu este pentru mine un almanah vechi. Părinţii m-au făcut catolic (The Fathers made me a Catholic), şi eu nu intenţionez să arunc la pământ scara cu care am urcat pentru a intra în Biserică".

Părinţii au fost pentru Newman o mare iubire, în ei a găsit răspunsul la întrebările persistente de raţiune şi de credinţă care l-au torturat timp de 44 de ani, până când, la 9 octombrie 1845, a fost primit în Biserica Catolică de către părintele Domenico Barberi, pasionist italian, beatificat de Paul al VI-lea în anul 1963.

- Cum a devenit catolic?

Printr-un foarte obositor parcurs intelectiv şi spiritual. Biografia lui se identifică cu elaborarea gândirii şi cu munca sufletului. John Henry Newman este printre cei mai mari gânditori, filozofi şi teologi din istoria omenirii: bibliografia sa care s-a edificat în lume, în cei 120 de ani de la moartea sa, este imensă. Cu spiritul exploratorului, atent şi scrupulos, a sondat palmă cu palmă hăţişul interminabil de drumuri care este protestantismul, ca şi calvinist şi apoi ca anglican, pentru a ajunge, în sfârşit, cu bucurie la Biserica petrină, aşa cum a putut să experimenteze un alt convertit de excepţie, sfântul Augustin. Newman s-a comportat ca un căpitan care conduce nava său cu dibăcie şi competenţă şi, fără a da nici o pauză obiectivului, a ajuns, cu mare umilinţă şi tot atât zel, la ţinta râvnită.

- Ce au spus prietenii lui anglicani despre faptul că a devenit catolic?

Newman, deşi dădea în viaţa sa o importanţă specială prieteniei şi legăturilor profesionale, când a văzut şi a înţeles adevărul şi unde se afla el, nu s-a mai preocupat de nimic şi de nimeni şi a părăsit toate şi pe toţi, aşa cum au făcut apostolii. Prietenii lui anglicani au înţeles că au pierdut un mare om: unii l-au regretat, mulţi l-au contestat cu brutalitate, alţii l-au admirat.

Cel mai frumos elogiu, după părerea noastră, care i-a fost dat în timpul vieţii sale, este scrisoarea pe care Edward Pusey a trimis-o unui prieten: "Dumnezeu încă este cu noi şi ne va face să mergem înainte în pofida acestei pierderi. Nu trebuie să ascundem importanţa ei, deoarece este pierderea cea mai mare care ni se putea întâmpla. Cei care l-au dobândit cunosc bine meritele lui... Biserica noastră nu a ştiut să scoată profit din el. Era ca şi cum o sabie ascuţită dormea în teaca sa pentru că nimeni nu ştia s-o folosească. Era un om predestinat să fie un mare instrument divin, în măsură să realizeze un amplu proiect apt să restaureze Biserica... A plecat - ca toate marile instrumente ale lui Dumnezeu - inconştient de propria măreţie. A plecat pentru a face un simplu act de datorie, fără a se gândi la el însuşi, abandonându-se complet în mâinile Celui Preaînalt. Aşa sunt oamenii în care Dumnezeu are încredere. S-ar putea spune nu atât că ne-a părăsit, dar că acum s-a transferat într-o altă zonă a viei, unde poate să folosească toate energiile minţii lui extraordinare".

- A primit multe atacuri din partea Bisericii Anglicane şi a intelectualilor din acea epocă?

Desigur de la Biserica Anglicană, de la intelectualii protestanţi, dar chiar şi de la Biserica Catolică. De unii era considerat un trădător, de alţii unul în care nu trebuie avut încredere... A avut împotrivă şi Biserica Catolică din Irlanda: el era un englez şi a fost izgonit din funcţia sa de rector al Universităţii din Dublin. John Henry Newman a scris acea capodoperă numită "Apologia vieţii" tocmai pentru a se apăra de atacurile intelectualilor, şi autobiografia sa a fost ocazie de foarte multe convertiri. Amintim că papa Leon al XIII-lea va reduce la tăcere atâtea glasuri potrivnice, conferindu-i lui Newman, în anul 1879, bereta de cardinal.

(Carmen Elena Villa, Zenit, 3 septembrie)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu