Am lucrat mult timp ca inginer proiectant pe unul dintre şantierele ţării. Misiunea mea, dincolo de faptul că proiectam viitoarele blocuri, era şi aceea de a verifica proiectele propuse de către inginerii tineri.

Într-una dintre zile a venit la mine un astfel de inginer, propunându-mi spre verificare proiectul pe care tocmai îl definitivase. L-am examinat cu atenţie şi am constatat că deşi scria "Bloc cu patru etaje", în realitate erau doar trei. Culmea, lipsea chiar primul etaj! L-am întrebat pe proiectant dacă poate fi executat un astfel de proiect, iar el, vădit emoţionat, s-a scuzat spunând: "Este pe o altă foaie!". Am râs împreună de idee şi ne întrebam în glumă cum ar putea arăta un bloc fără primul etaj, cum e să treci direct de la parter la etajul doi.

Acum sunt pensionar. Copiii mei au la rândul lor copii, iar aceştia din urmă, ca orice copii, cresc. Din cauza fostei meserii mi se întâmplă deseori să gândesc ca un proiectant. Viaţa însăşi mi-am ghidat-o lăsându-mă mereu călăuzit de proiecte: Dumnezeu, biserică, şcoală, familie, meserie etc.

Ceea ce însă m-a făcut să aştern aceste rânduri sunt copiii de astăzi, mai exact proiectul pe care părinţii îl au cu aceşti copii. Personal mi se pare că mulţi părinţi de astăzi cad într-o mare "capcană". Gândind la lipsurile şi neajunsurile îndurate de ei pe când erau copii, se străduiesc să asigure copiilor lor totul, fără a le cere în schimb nimic sau aproape nimic.

Sunt bucuroşi că pot merge liniştiţi la serviciu în timp ce copiii sunt ocupaţi navigând nestingheriţi pe internet, privind la televizor sau jucând diferite jocuri, petrecând uneori în compania acestora ore întregi. Hrana acestor copii e şi ea din ce în ce mai artificială. De multe ori pentru ei nu există pronumele de politeţe "dumneavoastră", ci doar "tu", indiferent cui i se adresează. Nu există "încerc", "o să văd", ci doar "nu vreau", "nu pot", "lasă-mă în pace" etc. Totul în casă gravitează în jurul lor şi în funcţie de ei. Sunt "micul zeu" al familiei! În biserică aleargă, se joacă şi vorbesc pentru că trebuie lăsaţi să li se dezvolte "aptitudinile"! Iar lista poate continua...

E multă muncă astăzi. Viaţa în general nu mai este cum era odată. Sunt alte resurse, alte posibilităţi, alte provocări. Protagonistul tuturor acestora rămâne însă tot omul. Singur el, nu s-a schimbat şi nu se va schimba în ciuda tuturor inovaţiilor.

Copiii au fost de la începutul lumii şi vor fi până la sfârşitul ei, însă de modul în care sunt educaţi depinde viitorul lor şi, de ce nu, al omenirii.

A permite copilului totul şi toate fără a cere nimic în schimb înseamnă a-l condamna la dezumanizare. Nu a avea de toate îl ajută, ci a înţelege că ceea ce are trebuie respectat şi preţuit. Sintagma "E mic, are timp!", s-ar putea să se transforme treptat în "Are şi el nevoile sale!", "Lasă, o să muncească atunci când o să fie mare!", "Cum să nu-i dau dacă toţi la şcoală au!".

Dacă nu parcurg cu responsabilitate această etapă a vieţii, care este copilăria, omul din ei va fi ca blocul tânărului meu inginer; fără primul etaj, etaj care în limbajul comun se numeşte "cei şapte ani de acasă". O spun nu doar ca fost proiectant, ci ca tată, ca bunic, ca prieten, ca acela care astăzi sau mâine va ajunge pe mâna acestor copii. (Dumitru)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba