În fiecare an, măcar în primele zile ale ultimei luni de toamnă, ne aducem aminte şi omagiem pe cei decedaţi. Lacrimi, flori, candele aprinse, rugăciuni la capătul crucii, preoţi însoţiţi de ministranţi...

O zi din tumultul vieţii o dăruim celor care ne-au fost dragi... ne lăsăm purtaţi pe aripile visului şi ne aducem aminte, cu tremurul unei lacrimi pe obraz, de vremuri de demult... năpădiţi însă de multe ori de regrete tardive!

Ce bine ar fi fost dacă i-aş fi cerut iertare lui tata... oare i-am spus vreodată mamei cât de mult îi mulţumesc pentru viaţa minunată care mi-a dăruit-o?

De ce, Doamne, nu mi-am respectat mai mult soţul (soţia), de ce l-am (am) umilit (-o), de ce nu am găsit niciodată timp pentru el (ea)? De ce am fost tot timpul ocupat(ă) când a avut nevoie de mine? De ce nu am văzut, buna mea măicuţă, cât erai de singură şi uitam să-ţi calc pragul... împovărată de propriul meu egoism?

Sărmanul meu copil, bunul şi dragul meu îngeraş, atât de tânăr trecut la cele veşnice... am avut răgaz să-ţi ascult părerile, am avut timp să mă joc cu tine, am ştiut ce muzică îţi place?... ce culoare preferi?... ce vise ai avut?

Ţi-am dăruit credinţa cu iubire? Te-am învăţat să iubeşti?... sau poate am fost un despot care ţi-a transformat scurta ta viaţă în povară? Am încercat să semăn ca mamă cu Maria? Am fost răbdătoare şi supusă, ca sfânta Rita? Am cerut bunului Dumnezeu o fărâmă din înţelepciunea lui Solomon pentru a-mi înţelege şi respecta familia?

Dacă aş fi încercat să fiu ca sfântul Francisc din Assisi aş fi ştiut să dăruiesc fără să cer nimic înapoi, să transform discordia în pace şi ura unei clipe, în iubirea veşniciei!

Cât ar fi de minunat şi plăcut Domnului dacă am învăţa să ne mărturisim iubirea... dacă am spune "Te iubesc!" celor de lângă noi atunci când suntem încă împreună pe acest pământ, unde cunoaştem bucurii şi suferinţe, întuneric şi lumină!

Cât de bine ar fi dacă am trăi în iubire şi credinţă viaţa de familie! Dacă am purta împreună crucea suferinţelor, transformând-o în aripă de înger! Dacă am şti să ocrotim, să respectăm şi să învăluim în iubire pe cei de lângă noi, pentru a nu trăi mai târziu, în ceasul despărţirii, amărăciunea regretului că nu am ştiut să spunem: "Te iubesc!"... Iartă-mă!... Îmi pare rău!...