Simţeam că sunt obosită, dar cine nu este obosit după o zi de muncă? În acea seară m-am culcat şi am adormit mai devreme. Pe la miezul nopţii m-am trezit ca şi cum mă odihnisem destul şi am încercat să mă ridic, dar o durere profundă la nivelul şoldului m-a făcut să mă descurajez. La început, am crezut că e un vis şi-mi doream să fie doar un vis, dar era realitate. Nu puteam să mă mai ridic din pat din cauza durerii aproape insuportabile.

În mintea mea, în plină noapte, au început să se deruleze tot felul de scenarii. Care este cauza acestei dureri? Cât de grav poate să fie? Cât mă va ţine? Voi mai putea merge? Ce-o să fac restul vieţii dacă nu voi mai putea merge? Cum o să mă prezint dimineaţa la serviciu? Dar, mai mult decât toate acestea, mă gândeam la soţ şi la copii. Cum le voi mai putea fi alături, dacă nu voi mai putea merge? Şi într-adevăr nu am mai putut merge!

L-am trezit pe soţ şi i-am spus despre durerea mea. "Hm, o simplă febră musculară", a spus el şi s-a întors pe partea cealaltă.

Până dimineaţa nu am mai putut să dorm. Priveam tavanul şi încercam să mă gândesc la motivul care a declanşat durerea. Când s-a făcut ziuă şi s-a trezit, soţul a înţeles că nu e o simplă febră musculară. Chiar nu puteam să calc deloc, iar o simplă mişcare îmi producea o durere groaznică. A sunat salvarea şi am fost transportată la spital, unde am rămas pentru trei săptămâni. Era vorba de mai multe complicaţii care, pe fond de efort exagerat şi de stres, au dus unde au dus.

Ceea ce e misterios însă în această întâmplare e schimbarea care a avut loc în familia mea. Prea trebuia să le fac eu pe toate! Copiii trebuiau hrăniţi pentru că "erau ai mei". Trebuiau spălaţi pentru că "erau ai mei". Trebuiau supravegheaţi când îşi făceau temele pentru că "erau ai mei". Trebuia să fiu foarte atentă cu ei pentru că "erau ai mei". Mama trebuia să le facă pe toate! Iar eu îmi luasem rolul în serios şi-mi dădeam toată silinţa ca lucrurile să meargă bine, deşi, în sufletul meu, ştiam că un copil nu poate fi numai al unui singur părinte, ci al ambilor părinţi. Însă de dragul înţelegerii şi al liniştii din casă preferam să le fac pe toate!

După trei săptămâni de spitalizare, la intrarea în casă, soţul m-a întâmpinat cu un buchet de flori. Era ceva inedit! Am început să plângem amândoi, ne-am îmbrăţişat şi, printre lacrimi, mi-a spus: "Tu ştii ce greu a fost?".

Din acea zi, copiii nu mai sunt "ai mei", ci "ai noştri". Împreună le pregătim masa, împreună îi supraveghem la teme, împreună ne jucăm cu ei, toate le facem împreună. Şi tot de atunci ne şi rugăm împreună, pentru că între timp, copiii, obişnuiţi fiind să se roage cu mine, i-au spus: "Dar cu mama ne rugam... Ne putem ruga şi cu tine?" Iar el, constrâns de nevinovăţia lor, a acceptat să se roage. Acum ne rugăm cu toţii...

Cum lucrează Dumnezeu! Cum s-a folosit de durerea mea pentru a schimba concepţia greşită a soţului despre familie. El înţelegea că eu, în calitate de soţie şi de mamă, trebuia să le fac pe toate. Când a văzut ce înseamnă a le face pe toate, a înţeles că responsabilităţile în familie trebuie împărţite. A înţeles atunci că înţelegerea în familie este în momentul în care îl înţelegi pe celălalt. Fără a-l înţelege nu există înţelegere!

Acum ce pot să spun? "De ce mi-ai dat, Doamne, suferinţa aceasta?" Nu, nu voi spune niciodată aşa ceva! Nu mă voi plânge Domnului pentru ea, pentru că din ea, în familia mea, s-a înţeles că nu există stăpâni şi slugi, ci doar roluri, roluri pe care, la timpul cuvenit, fiecare şi le asumă cu responsabilitate.

Nu sunt doar "copiii mei", ci "ai noştri". Nu e "familia mea", ci "a noastră". Nu suntem doi, ci unul singur, pentru că prin căsătorie ne-am completat şi ne completăm reciproc. (Oana)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba