Acum un an eram în forfota pregătirii pentru nuntă. Erau atâtea de făcut, încât şi acum râd când mă gândesc că, mergând la biserică pentru celebrarea căsătoriei religioase, am uitat verighetele acasă. "Bine că nu ai uitat mireasa! mi-a spus unul dintre prieteni. Verighetele le putem aduce până la începerea ritualului Căsătoriei, dar mireasa..."

Mireasa, apropo de mireasă. A trecut un an de când ne-am căsătorit. Frumoasă zi! Dar ştiţi de ce a fost frumoasă acea zi? Pentru că era ea, mireasa mea, care a dat frumuseţe acelei zile. Şi de atunci continuă să dea frumuseţe şi vieţii noastre de familie.

Cât e de frumoasă viaţa când ai pe cineva "frumos" lângă tine! Şi a trecut un an! Prea puţin ca să epuizăm iubirea veşnică pe care ne-am promis-o la căsătorie.

Un prieten îmi spunea într-o zi: "Cum poate omul, limitat fiind, să promită în cadrul sacramentului Căsătoriei iubire veşnică unei persoane la rândul ei limitată?" Doar Dumnezeu e veşnic, în timp ce noi, oamenii, suntem limitaţi. În noi totul e limitat. Până şi iubirea e limitată! Şi atunci, iubirea veşnică nu e o iluzie? O provocare care m-a pus pe gânduri. Şi-i promisesem miresei mele iubire veşnică!

Abia pe parcurs am înţeles că într-adevăr iubirea noastră este veşnică, pentru că iubirea este Dumnezeu. Am înţeles că, pentru a fi iubire adevărată, trebuie să iubesc în ea ceea ce este veşnic, trebuie să iubesc sufletul. Am mai înţeles că şi eu trebuie să iubesc cu sufletul.

Trupurile noastre, ceea ce se vede la prima vedere, într-o zi vor îmbătrâni. Poate că vom fi bolnavi, poate obosiţi sau chiar plictisiţi, dar sufletele, sufletele nu îmbătrânesc niciodată. Ce mângâiere a fost pentru mine când am descoperit toate acestea!

Să iubeşti cu sufletul sau, cu alte cuvinte, să pui suflet în tot ceea ce faci pentru familia ta, după părerea mea, cred că aceasta poartă familia la sfinţenie. Sigur, pentru zilele noastre, un asemenea cuvânt, chiar şi numai să-l pronunţi, atrage privirea celor din jur.

Şi totuşi, revin la mireasa mea. De ce mă simt împlinit de când am cunoscut-o pe ea? A fost, aşa cum îi spun unii, dragoste la prima vedere. Ne-am întâlnit din întâmplare şi ne-am privit mai întâi pe furiş, apoi ne-am privit faţă în faţă. Probabil că în planul lui Dumnezeu ea era partea care îmi lipsea sau era lipsa care mă făcea neliniştit. Acum sunt cu ea şi mă simt iubit.

Ce contează dacă uneori mai arde omleta! Şi eu mai uit câte un patent pe masa din bucătărie. Sau ce contează că uneori mai spăl eu vasele! Unde scrie că trebuie să le spele doar ea? Şi ce credeţi, eu nu pot să întind rufele la uscat? Un secret trebuie totuşi să vi-l spun: "Face o ciorbă de perişoare...".

A trecut un an peste căsătoria noastră. Cu fiecare zi care trece îmi dau seama că pe acest drum nu putem fi singuri. Avem nevoie de sfatul şi încurajarea părinţilor noştri, de prietenii familiei noastre, de zile de destindere, de glume, de bună dispoziţie, de poveşti, de îngheţată, de îmbrăţişări.

Avem nevoie de Dumnezeu alături de care să mergem pas la pas. Ne trebuie iubirea lui pentru a înţelege iubirea noastră. Avem nevoie de el pentru că fără el iubirea noastră nu ar mai fi veşnică.

La un an de la căsătorie pot spune că sunt fericit. "Aşteaptă şi ai să vezi cum va fi în continuare", îmi vor spune poate cei mai mulţi. Ştiu că va fi greu, nu trebuie să-mi fac iluzii. Dar mai ştiu că soarele e frumos pentru că îmi place ea, soţia mea, luminată de razele soarelui. Îmi place familia mea pentru că e el, Dumnezeu, prezent în ea. Şi ştiţi de unde ştiu? Zilele trecute, soţia mea mi-a adus o veste: "Vom avea un copil!". Un copil e rodul iubirii, iar iubirea este Dumnezeu.

Şi a trecut abia un an! Câţi ani de fericire voi avea de acum înainte! (Robert)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba