Înspăimântări spulberate
A fost un timp când, pentru a-şi ţine odraslele în jurul vetrei, părinţii îi întreţineau pe-ai lor cu fel de fel de povestiri înspăimântătoare. Astfel, teama de strigoi poate că-i mai descuraja pe adolescenţi să umble noaptea pe drumuri. Nici Biserica nu era străină de atari practici: referirile frecvente la iad şi la condamnarea veşnică erau menite să descurajeze săvârşirea păcatelor. Numai că efectele nu erau cele scontate. Şi asta pentru că, în ceea ce priveşte natura umană, prima reacţie, care urmează instinctului de conservare, este aceea de izbăvire (prin propriile puteri sau cerând ajutor: "Ci ne izbăveşte de cel viclean"). Când problema se pune în sensul de "cont propriu", omul recurge la mijloacele cele mai la îndemână. Iar acestea, de cele mai multe ori, nu sunt tocmai binefăcătoare. Căci la metodele de descurajare se răspunde cu "a prinde curaj" prin alcool, droguri, întovărăşiri la rău sau altele.
În zilele noastre se încearcă familiarizarea cu spaima şi angoasa. Lucrurile sunt împinse până la complăcerea cu monstruosul şi urâciunea psihico-morală. Dar este aceasta o spulberare a neliniştii? Sfântul Augustin spune: "Neliniştit este sufletul nostru, Doamne, până nu se va odihni întru tine". Numai că această odihnă nu trebuie gândită într-un viitor indescifrabil. Trebuie experimentată acum. Ca mântuire.
