Am plecat din ţară cu doisprezece ani în urmă. Aici, ca multor altor persoane, îmi era greu. Datorii la întreţinere, rate la bănci, datorii la prieteni: acestea au fost câteva din motivele pentru care, într-o zi, am fost nevoit să emigrez. Sigur că nu mi-a fost uşor! Nu aveam nici locuinţă, nici loc de muncă, nu ştiam nici limba şi nici nu cunoşteam pe nimeni.

Nu vorbisem cu nimeni despre intenţia mea. Ştiam doar eu şi atât. Nu credeam că voi ajunge vreodată să-mi părăsesc familia şi ţara pentru a-mi fi mai bine, dar am fost constrâns. Nu-i spusesem soţiei tocmai pentru că ea mă ştia un soţ care nu ar fi plecat niciodată de lângă propria familie.

A venit însă acea zi, o zi ploioasă, mohorâtă şi la propriu şi la figurat. Când, într-un final, i-am spus soţiei ceea ce aveam de gând, replica ei spontană a fost: "Divorţez!". Ştiam însă că nu o va face. Ne iubeam prea mult, aveam o familie deosebit de frumoasă şi lucrasem prea mult împreună pentru binele ei şi al casei. Voia să mă determine să rămân, dar, privind cu realism la necesităţile de atunci, nu puteam sub nici o formă să revin asupra deciziei de a pleca.

Nici nu intrasem bine în ţara spre care am plecat că ne-a şi oprit poliţia. După un control amănunţit, câţiva dintre cei prezenţi au fost întorşi înapoi în ţară. Probabil aveau probleme legate de documente.

După mai multe peripeţii avute pe drum am decis să cobor într-un oraş de care doar auzisem.

Prima oprire de la coborârea din autocar a fost la o biserică. Era o biserică înaltă şi frumoasă, dedicată, după icoana mare din prezbiteriu, Sfintei Cruci. Am intrat cu timiditate, mi-am făcut semnul sfintei cruci, am îngenuncheat şi m-am aşezat într-o bancă. La fel am procedat şi următoarele patru zile. Speram ca Dumnezeu să facă o minune!

A patra zi, pe când mă rugam, o doamnă a venit lângă mine şi m-a întrebat dacă sunt străin. Nu înţelesesem prea bine ce voia, dar am dat din cap, spunându-i că da. M-a rugat s-o urmez şi aşa am ajuns la o casă, undeva la marginea oraşului, la un bătrân singur. Avea vreo şaptezeci de ani. Când m-a văzut s-a bucurat mult şi m-a întrebat de ce naţionalitate sunt. Pentru că înţelesesem, i-am răspuns că sunt român. Mi-a făcut semn că pot să rămân la el.

În următoarea lună am început să înţeleg câte ceva din limbă şi curând aveam să înţeleg şi să vorbesc bine. Acea doamnă era una dintre fiicele bătrânului. La rândul ei, avea un copil bolnav pe care nu putea să-l lase prea mult timp singur, de aceea avusese nevoie de mine pentru tatăl său. Fără să ştiu prea bine ce va urma, am mers după ea, iar astăzi, bătrânul este trecut de optzeci de ani. Şi este tot numai un zâmbet!

A cerut să-mi aduc şi familia, ceea ce am şi făcut. După un timp, soţia a continuat munca pe care o începusem eu, iar eu, la iniţiativa bătrânului, mi-am găsit un alt loc de muncă.

Mai târziu, fiica bătrânului avea să-mi destăinuiască că m-a preferat pe mine pentru a-l îngriji pe tatăl său deoarece mă văzuse în rugăciune, în biserică. Era tocmai minunea pe care eu o aşteptam!

Acum sunt fericit că am putut să fac un om fericit! Copiii mei îi spun "bunicul", iar eu îl simt ca pe tatăl meu. De atunci însă nu am lipsit nici o duminică de la biserică. Mergem împreună: familia mea, "bunicul" şi fiica lui. Şi chiar dacă sunt departe de casă, biserica şi înţelegerea care este între noi mă fac să mă simt acasă şi acolo. (Ioan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba