Cina cea de Taină este momentul în care Isus, stând cu ucenicii săi, "le descoperă inima sa", se roagă Tatălui ceresc pentru ca ei "să fie una", să fie ca într-o familie, precum "eu şi Tatăl una suntem".
Rodnicia apostolică de mâine a preoţilor şi calitatea lor spirituală se pregăteşte de azi. Nu se poate neglija, prin urmare, importanţa vieţii fraterne a preotului.
Papa Ioan Paul al II-lea le spunea în ianuarie 2004 episcopilor francezi: "Îi încurajez pe preoţii din toate generaţiile să fie mereu aproape unii de alţii, să dezvolte fraternitatea lor sacerdotală şi colaborarea pastorală, fără să le fie frică de diferenţe, nici de sensibilităţile specifice, care pot fi benefice pentru dinamismul Bisericii locale. În acest spirit, participarea la o asociaţie sacerdotală constituie un ajutor preţios. Cu cât vor fi mai puternice legăturile de comuniune şi de unitate între episcop şi prezbiterii săi, cu atât va fi mai mare coeziunea diecezană şi mai puternic simţul misiunii comune şi cu atât mai mult tinerii vor avea dorinţa să se unească cu prezbiteriul. Viaţa fraternă a miniştrilor Bisericii este fără nici o îndoială un mod concret de a propune credinţa şi de a-i chema pe credincioşi să dezvolte raporturi reînnoite, să trăiască tot mai mult în iubirea care ne vine de la Domnul". Dar, aşa cum spunea şi Dietrich Bonhoeffer, "fraternitatea creştină nu este un ideal uman, ci o realitate dăruită de Dumnezeu". Cristos, pentru a o obţine s-a rugat Tatălui ceresc, iar noi o vom putea dobândi doar dacă o vom cere şi dacă vom îndeplini condiţiile cerute.
O adevărată fraternitate trebuie să unească şi viaţa şi activitatea preoţilor, mai presus de toate diferenţele. O fraternitate sacramentală şi afectivă.
Preoţii călugări găsesc un sprijin în confraţii lor, însă preoţii diecezani sunt expuşi mult mai uşor momentelor de solitudine. Un mare sprijin frăţesc şi un stimulent pentru activitatea pastorală se poate găsi, nu fără eforturi, în asociaţii şi confraternităţi sacerdotale, dar trebuie căutat mereu o colaborare mai intensă cu credincioşii laici. Există aici o mare speranţă pentru apostolat şi un stimulent puternic pentru preotul însuşi, dacă ştie să dea încredere laicilor în iniţiativele lor, să ajute să discearnă ceea ce e potrivit şi să se implice el însuşi ca preot.
A avea viaţă în comun, a se ruga împreună, a decide împreună şi apoi a lucra împreună: acesta trebuie să devină stilul de viaţă al preotului, pentru a ţine piept provocărilor lumii contemporane.
Experienţa pastorală confirmă că întotdeauna comuniunea dintre preoţi contribuie mult la credibilitatea şi rodnicia ministerului lor, după cuvintele lui Isus: "Din aceasta vor şti toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii" (In 13,35).
Teologul Gisbert Greshake, comentând decretul conciliar Presbiterorum ordinis asupra "ministerului şi vieţii preoţeşti", subliniază faptul că, în timpurile actuale, fraternitatea nu mai este opţională pentru viaţa unui preot.
Într-o societate care devine din ce în ce mai "mundană", preotul are nevoie de legături personale restrânse, de un spaţiu vital unde să se poată bucura de relaţii amicale şi fraterne, unde să poată trăi ca creştin şi ca preot.
Isus i-a chemat pe ucenicii săi din familiile în care trăiau nu pentru a-i izola, ci pentru a le pregăti o "familie nouă". Este familia pe care fiecare preot trebuie s-o găsească. Cu douăzeci de ani în urmă, cardinalul Paul Poupard observa: "Cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai mult mă conving că fraternitatea între preoţi este importantă. Mă gândesc la prima generaţie de creştini despre care păgânii spuneau: "Priviţi-i cum se iubesc", şi la situaţia actuală a Bisericii, cu toate dificultăţile, inclusiv cele din rândul preoţilor. Înseamnă că ceva nu mai funcţionează. Viaţa de familie care începe să se închege între preoţi este soluţia de care ei au nevoie astăzi".
