Două fetiţe din Parohia Romano-Catolică "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, sprijinite de părinţii lor, au înregistrat, în luna aprilie, CD-ul "Să dăruim iubire", dedicat copiilor din Kenya. În perioada 15 iunie - 8 iulie din dorinţa de a-i cunoaşte personal şi pentru a înţelege mai bine necesităţile copiilor din Kenya, Maria Luisa şi Francesca împreună cu părinţii au vizitat misiunea la invitaţia pr. Eugen Blaj, parohul misionar de Maikona. Redăm mai jos impresiile din misiune.

- De ce aţi mers în Kenya?
Am dorit să îi cunoaştem pe acei copii din cadrul proiectului în care ne-am implicat foarte mult. Nu a fost uşor, deoarece există multe riscuri şi nu poţi merge acolo fără a lua unele măsuri de siguranţă. Ne-am vaccinat împotriva febrei galbene, am făcut tratament pentru malarie (boli foarte grave transmise de ţânţari infectaţi), ne-am aprovizionat cu multe medicamente pe care, din fericire, nu le-am folosit. (Francesca).

- Care a fost bucuria cea mai mare pe care aţi trăit-o acolo?
Au fost atâtea bucurii..., mai ales vizitele la grădiniţe (în Gamura şi Abudowogera), unde ofeream bomboane copiilor, iar ei, de bucurie, ne încântau auzul cu cântecele lor minunate. O altă bucurie am trăit-o la sfânta Liturghie în biserica din Maikona, unde am dansat cu fetiţele de acolo îmbrăcate în costumele lor tradiţionale. Copiii au fost foarte surprinşi să vadă copii albi, deoarece ei nu au văzut decât adulţi. (Maria Luisa).

- Ce v-a impresionat cel mai mult?
Ne-a impresionat viaţa aspră a nomazilor. Am mers printre pietrele deşertului Chalbi, împreună cu pr. Eugen pentru a-i căuta şi a-i ajuta cumva. Părintele a făcut cateheză cu ei, după care a celebrat sfânta Liturghie. Apoi, pericolele care erau la tot pasul: şerpi, scorpioni, noaptea veneau şi hienele. Drumuri nu există în deşert, maşina merge prin pietre, iar pana la maşină e la ordinea zilei. Dar cea mai frumoasă experienţă misionară am trăit-o în Burgabo - filială situată în plin deşert de piatră numit Dida Galgalu, considerat leagănul creştinătăţii pentru tribul Gabra. Mergeam în căutarea nomazilor. Unii ne-au făcut sărbătoare pregătind carne de capră şi medicea (brăţară din piele de capră care reprezintă semn de onoare pentru oaspeţi). Am mâncat împreună şi a fost fascinant! (Francesca).

- Aţi mai merge în Kenya?
Cu siguranţă, da! Dorim să ne reîntoarcem într-o zi. Ne-au încântat oamenii de acolo şi apoi, au atâta nevoie de ajutorul nostru... Ne-au primit cu atâta bucurie în dansuri şi cântece... Sunt săraci, dar sunt mai fericiţi decât noi şi se mulţumesc cu ceea ce au. Cred că ne-a plăcut totul la ei. Nu ne-a fost frică deloc. Am stat mereu împreună şi nu am păţit nimic. Sunt la fel ca noi, diferă doar culoarea pielii şi trebuie să-i respectăm şi să-i iubim. (Maria Luisa).

- Ce va urma?
Vom continua proiectul pe care l-am început, deoarece vrem să-i ajutăm să aibă o viaţă mai bună. Sunt grădiniţele care nu au nici măcar un rezervor de apă (sursele de apă se găsesc la zeci de km distanţă); sunt grădiniţe improvizate sub un copac. Acolo copiii nu se joacă cu jucării, ci cu pietre; merg la grădiniţă sau la şcoală pentru a primi un pic de hrană (mămăligă); şi la grădiniţă sau la şcoală învaţă limba engleză. Acolo copiii au nevoie de ajutorul nostru, să nu rămânem indiferenţi! (Francesca).