Am visat că mă pornisem să fac calea crucii. Dar la dorinţa mea de contemplare, drept răspuns, mi se înfăţişară numai mâini. La prima oprire, două mâini murdare ce se spălau fără să se poată curăţa şi două mâini încătuşate care împrăştiau lumină. La a doua, mâini pornite instrumental să strivească şi mâini blajine, făcute căuş, pentru a primi, disproporţionat, povară. Mâinile şfichiuitoare de la a treia ipostază erau în antiteză cu mâinile scrijelite de colţurile pietrelor într-o prăbuşire transformatoare. A patra înfăţişare scotea definitiv din cadru mâinile ce păleau în faţa tremurului a patru mâini care vibrau de bunătate. Cocârjirea de la cinci era doar precedenţă pentru zvâcnirea de arc în destindere, experimentată de mâinile bătătorite de muncă în contact cu mâinile istovite, dar pline de ardoare. Înduioşarea de la a şasea staţiune luase chip de mâini spre care, michelangelico-sixtinianic, era îndreptată, în gest creator, o singură mână disponibilă, cu arătătorul în loc de penel. La a şaptea, numaidecât era zăbavă, impusă de gestul afundării mâinilor, pentru a doua oară creatoare ale omului, în ţărână. Scâncetul mâinilor înlăcrimate, de la al optulea popas de-o clipă, primea invitaţie de punere faţă în faţă cu verdele şi vigoarea mâinilor ce dau în încolţirea bobului de grâu orientat spre brazdă. Contopirea scoarţei terestre cu milostivirea zdrobită-n kenoză, rod de întreită iubire, se repeta din nou la cea de-a noua zăbovire: mâinile sângerânde lăsau amprenta binecuvântării în stâncă. Fără vreun zece al înfumurării pe haina lepădată, nuditatea mâinilor învăluite-n suflu divin, din viziunea următoare, făcea să cadă veştejite toate mâinile neruşinării şi ale voluptăţii carnale. Crisparea ecoului de număr 11, cu toată întrezărirea de groază proprie, era înnobilată de zvârcolirea tendoanelor a două mâini ţintuite în atotputernicie sacrificată. Sub semnul deschiderii spre-mbrăţişare a mâinilor fixate-n gest de mare preot, de la a douăsprezecea ipostază, se împământenea sacrificiul suprem de mântuire ca dăruire totală. Dacă înţepenirea poate fi înspăimântătoare şi chiar sufocantă, abandonarea acelor mâini de la penultima staţiune, deşi lipsite de viaţă, transmitea mâinilor prietenoase, ce le susţineau, speranţă. În sfârşit, emoţia de la ultimul şi cel mai cutremurător popas, în faţa mormântului, pălea de tot în faţa liniştii cu care intrau să se acopere de întuneric chiar mâinile izvorâtoare de lumină. Şi, tocmai în acea lumină palidă de ajungere la capăt, mi-am privit, în sfârşit mâinile proprii. M-am cutremurat şi m-am trezit. Dar, de undeva din străfunduri de lumină tainică, am auzit de îndată: "Vino..., întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea!". Şi-atunci am înţeles unde şi cum pot fi folosite, în mod mântuitor, mâinile: la ultima bătaie de sprijin, în cadrul saltului vital spre înviere.
