Spre libertate...
Un şoim fusese prins de un ţăran şi trăia legat de un picior în curtea unei ferme. Nu se resemnase însă să trăiască la fel ca un pui oarecare. Începuse să dea lovituri de cioc funiei care-l ţinea legat de un stâlp puternic al coteţului de găini. Fixa cu privirea cerul azuriu şi pornea spre el din toate puterile sale. Dar, inexorabil, funia îl trăgea în jos. Încercă săptămâni de-a rândul, până când pielea de la picior îi era toată o rană, iar frumoasele aripi tot mai jumulite.
Până la urmă se obişnui. După câteva săptămâni îi plăcea chiar şi gunoiul puilor. Se mulţumi să scurme prin pământ.
Astfel, nu-şi dădu seama că ploile de toamnă şi zăpada iernii făcură să putrezească funia cu care era legat.
Ar fi fost de-ajuns o ultimă, slabă lovitură şi şoimul s-ar fi întors la libertate, stăpân al cerului.
Dar n-o mai dădu.
Corpul nostru oboseşte şi doar să urce nişte trepte. Dar sufletul are aripi. Iar cerul este al nostru.
