Am crescut de mic înconjurat de iubirea părinţilor. I-am simţit mereu aproape, mai ales atunci când aveam mare nevoie de ei. Multe au fost momentele în care m-au scos dintr-o încurcătură sau au fost nevoiţi să plătească o pagubă pe care am produs-o. De fiecare dată însă se lăsa cu observaţii din partea lor şi cu promisiuni de îndreptare din partea mea. Dar credeţi că m-am cuminţit? Cum să te cuminţeşti când puteam să obţin tot ceea ce voiam de la ei? Doar eram singurul lor fiu!

La şcoală eram printre primii, dar nu la învăţat, ci la problemele pe care le cream. La fel eram şi la biserică. Deseori, atât dintr-o parte cât şi din cealaltă, mi se făceau observaţii. Iar eu continuam să profit de iubirea părinţilor. Doar eram singurul lor fiu!

Mi-am dorit mult măcar un frate sau poate o soră, dar părinţii mi-au explicat că e greu să creşti mai mulţi copii. Iar eu mă simţeam singur!

Am continuat să cresc şi crescând profitam din ce în ce mai mult de faptul că eram singurul fiu. Problemele pe care le aveau părinţii din pricina mea s-au înmulţit. Nu-mi amintesc să mă fi schimbat cu ceva pregătirea de la prima sfântă Împărtăşanie şi momentul propriu-zis al primirii ei pentru prima dată, deşi se aştepta mult de la mine în acest sens. Nu m-a impresionat nici măcar seriozitatea preotului vicar şi apoi a preotului paroh care m-a pregătit, respectiv, m-a examinat pentru primirea sacramentului Mirului. La sfânta Liturghie participam doar de gura bunicii, întrucât părinţii nu o considerau o prioritate.

Legat de şcoală, eu însumi mi-am ales liceul la care să studiez şi apoi facultatea pe care să o urmez. De fapt, am ales ceea ce aleseseră şi prietenii mei cei mai buni. Ei însă, spre deosebire de mine, chiar au luat totul în serios. Eu ştiam că, indiferent ce aş fi făcut, părinţii m-ar fi salvat. Doar eram singurul lor fiu!

Bazându-mă pe această realitate, într-una dintre zile m-am hotărât să mă las de facultate. Câţiva prieteni mă sfătuiseră greşit că pot să câştig bani chiar dacă nu fac o facultate, ci pur şi simplu doar deschizându-mi o firmă. Şi, fără să vorbesc cu părinţii, am abandonat facultatea şi am pornit să-mi împlinesc visul. Dar... cum să-mi înfiinţez o firmă fără nici un ban în buzunar? Şi apoi, ce aş fi putut să produc pentru ca apoi să pot câştiga bani?

Faptul că abandonasem facultatea i-a înfuriat şi i-a deranjat atât de mult pe părinţi încât m-au ameninţat cu abandonarea. Eu însă, ştiind cât m-au iubit şi cum mi-au făcut toate mofturile până atunci, nu i-am crezut.

Într-una dintre seri, pe când mergeam să iau cina, mama, cu emoţie vădită în glas şi aproape plângând, mi-a zis: "Până acum te-am întreţinut noi; te-am ţinut în şcoală, ţi-am făcut toate mofturile, iar tu, tu ţi-ai bătut joc de noi. Ai făcut ceea ce ai vrut! Începând din această seară, dacă vrei să mănânci, trebuie să participi efectiv la ceea ce ţi se pune dinainte. Nu mai accept să mănânci dacă nu munceşti!"

Iniţial am crezut că e o glumă de-a mamei, dar ea, în acea seară, nu m-a lăsat să mănânc. Închipuiţi-vă, mama care mă iubea atât de mult, nu m-a lăsat să mănânc! Asta m-a durut profund! Mă trezisem parcă dintr-un vis. La orice mă aşteptam de la mama, dar la astfel de cuvinte nu mă aşteptam!

Începând din acea seară, acele cuvinte ale mamei şi faptul că nu m-a lăsat să mănânc, m-au maturizat şi m-au responsabilizat atât de mult încât şi astăzi îi sunt recunoscător. Ştiu că am izbucnit în plâns, m-am întors în camera mea, m-am aşezat în genunchi şi am făcut, cred, prima mea rugăciune adevărată. A fost un act de căinţă! (Claudiu)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba