Dacă, pe de o parte, sfântul Paul nu l-a cunoscut pe Isus din Nazaret (cel istoric), pe de altă parte, el a trăit pe viu experienţa prezenţei lui Cristos cel înviat în Biserică. Şi nu numai pe drumul spre Damasc. Iată de ce este orientat, ca nimeni altul, către legătura ce există între Domnul gloriei şi efectele transferului de "energie divină" (slava comunicabilă şi comunicată) pe care el o numeşte har.
Noi am învăţat din catehism că prin har suntem transformaţi, iar încă de la Botez "devenim". Apostolul "transferat" (din situaţia de persecutor în cea de propovăduitor) subliniază însă legătura intimă dintre Cristos (capul) şi Biserică (trupul) din care facem parte ca mădulare. În cele două scrisori "gemene", cea către coloseni şi cea către efeseni, titlul de cap, atribuit lui Cristos, este folosit la două niveluri metaforice: în sens fizic (cu funcţie vitală), aşa cum este cazul capului pentru trupul omenesc, dar şi în sens politico-social, cu trimitere la funcţia de conducător. Cel mai impresionant este, cu siguranţă, cel dintâi.
În ambele scrisori este fundamental îndemnul de a trăi în Biserică, nu oricum, ci ca adulţi, iar ceea ce trebuie înţeles numaidecât este faptul că credinţa în Cristos este orientată în mod necesar către trăirea comunitară (lucru esenţial pentru creştin). În cazul formulării negative din Col 2,18-19 stă scris: "Nimeni să nu vă deposedeze... rupt (fiind) de capul de la care tot trupul primeşte susţinere şi coeziune prin încheieturi şi ligamente, realizând astfel creşterea conform cu voinţa lui Dumnezeu", iar în Ef 4,15-16 (unde formularea este în sens pozitiv), referirea la Cristos în calitate de cap este şi mai clară: "Fideli adevărului întru iubire, să creştem în toate către el care este capul, Cristos, pornind de la care întregul trup, compact şi unit prin orice încheietură, ca garanţie a puterii proprii fiecărei componente, creşte în întregime, edificându-se în iubire". Ideea comună în ambele texte este aceea că nu capul este cel care primeşte susţinere şi creştere de la trup, ci trupul de la cap, iar fundamentală este "agăţarea" sau "atârnarea" de acest ceva sigur pentru a nu cădea în gol sau a se pierde în eşuări exterioare. Iar dacă acest cap este în mod clar Cristos cel înviat, important este a face parte din trupul care "atârnă" şi primeşte creştere de la el. Iată de ce a face parte din acest trup nu este numai o dorinţă firească, ci şi ceva sine qua non. Or cuvântul prin care ar putea fi redat acest proces natural pentru un creştin este, cu siguranţă, "încorporare". Nu în sens militar (chiar dacă, prin similitudine, o dată realizată, începe să aibă prioritate absolută o singură voinţă, cea care vine de la "cap").
Interesant este că o astfel de "încorporare" (constituire drept componentă a unui corp unic) nu uniformizează în sensul reducerii la ceva de duzină, căci, în Biserică, fiecare are rolul şi specificul propriu. În special în contextul efesian este dezvoltată această idee, cu referire clară la Cristos cel înviat; ba chiar sunt evidenţiate două funcţii complementare ale lui. Potrivit acestei viziuni ecleziale, pe de o parte, fiecare (în cadrul Bisericii) posedă ca dar de la el o anumită măsură de har ("fiecăruia... i s-a dat harul conform cu măsura darului lui Cristos" - Ef 4,7), astfel încât orice botezat trebuie să-şi îndeplinească propria misiune în cadrul comunităţii creştine, cu deplină responsabilitate şi demnitate. Pe de altă parte, tot la Cristos este reportată şi o serie de slujiri calificate ("i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi..." - Ef 4,11). Or, dată fiind această situaţie, "devenirea" la nivel personal păleşte.
