Cum să trăim iubirea?

Anna: "Una din problemele cu care mă confrunt în principal este cea afectivă. Adesea ne este greu să iubim pentru că este uşor de confundat iubirea cu egoismul, mai ales astăzi, când mare parte a mass-media aproape ne impun o viziune a sexualităţii individualiste, secularizate, unde totul pare licit, şi totul este permis în numele libertăţii şi al conştiinţei indivizilor. Familia fondată pe căsătorie pare acum aproape ca o invenţie a Bisericii, pentru a nu mai vorbi, apoi, de raporturile prematrimoniale, a căror interdicţie apare, chiar şi multora dintre credincioşi, ceva de neînţeles sau în afara timpului... Mulţi dintre noi încearcă să trăiască în mod responsabil viaţa lor afectivă, ne ilustraţi ce anume ne spune cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă?"

Benedict al XVI-lea: Este vorba de o mare problemă şi a da un răspuns în câteva minute, cu siguranţă, nu este posibil. Ai dat deja răspunsurile când ai spus că iubirea astăzi este adesea greşit interpretată, fiind prezentată ca o experienţă egoistă, în timp ce, în realitate, este o abandonare de sine şi, astfel, devine o regăsire. Ai spus că o cultură consumistă falsifică viaţa noastră cu un relativism care pare să ne permită totul şi în realitate ne goleşte. Dar atunci să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă. Pentru mine, este un lucru foarte frumos să constat că deja din primele pagini ale Sfintei Scripturi, imediat după relatarea creării omului, găsim definiţia iubirii şi a căsătoriei. Autorul sacru ne spune: "Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu nevasta sa şi vor fi un singur trup". Suntem la început şi deja ne este dată o profeţie care ne spune ce este căsătoria; iar această definiţie rămâne identică şi în Noul Testament. Căsătoria este această urmare a celuilalt în iubire şi această devenire o singură existenţă, un singur trup, aşadar, inseparabili; o nouă existenţă care naşte din această comuniune de iubire, care uneşte şi astfel şi creează viitor. Teologii medievali, interpretând această afirmaţie care se găseşte la începutul Sfintei Scripturi, au spus că, dintre cele şapte sacramente, căsătoria este primul instituit de Dumnezeu, a fost deja instituit în momentul creaţiei, în paradis, la începutul istoriei, şi înainte de orice istorie umană. Este un sacrament al Creatorului universului, înscris, aşadar, în însăşi fiinţa umană, care este orientată către acest drum în care omul îi lasă pe părinţi şi se uneşte cu femeia sa pentru a forma un singur trup, pentru ca cei doi să devină o singură existenţă. Aşadar, sacramentul căsătoriei nu este o invenţie a Bisericii, bărbatul şi femeia se găsesc reciproc şi astfel

îl găsesc şi pe Creatorul care i-a chemat la iubire. Este adevărat că omul a căzut şi a fost expulzat din Paradis, sau, cu alte cuvinte, cuvinte mai moderne, este adevărat că toate culturile sunt poluate de păcat, de erorile omului în istoria sa şi astfel planul iniţial înscris în natura noastră rezultă obscur. În acelaşi timp însă, observând culturile, toată istoria culturală a omenirii, constatăm că omul nu a mai putut niciodată să uite acest plan care există în profunzimea fiinţei sale. A ştiut întotdeauna într-un anumit sens că celelalte forme de raport dintre bărbat şi femeie nu corespundeau cu adevărat cu planul original din fiinţa sa. Şi astfel, în culturi, mai ales în marile culturi, vedem din nou cum ele se orientează către această realitate, monogamia, a fi bărbat şi femeie un singur trup. Numai aşa, în fidelitate, poate creşte o nouă generaţie, poate să se continue o tradiţie culturală, reînnoindu-se şi realizând, în continuitate, un progres autentic.

Domnul, care a vorbit despre aceasta în limba profeţilor din Israel, făcând referire la permiterea divorţului de către Moise, a spus: "Moise v-a permis «pentru duritatea inimii voastre»". Inima după păcat a devenit "dură", dar acesta nu era planul Creatorului şi profeţii, cu claritate crescândă, au insistat pe acest plan originar. Pentru a-l reînnoi pe om, Domnul - făcând referire la aceste voci profetice care au călăuzit dintotdeauna Israelul către claritatea monogamiei - a recunoscut cu Ezechiel că avem nevoie, pentru a trăi această vocaţie, de o inimă nouă; în locul inimii de piatră - cum spune Ezechiel - avem nevoie de o inimă de carne, de o inimă cu adevărat umană. Şi Domnul, în Botez, prin credinţă, "implantează" în noi această inimă nouă. Nu este un transplant fizic, ci poate putem să ne folosim tocmai de această comparaţie: după transplant este necesar ca organismul să fie îngrijit, să aibă medicamentele necesare pentru a putea trăi cu inima nouă, ca să devină "inima sa" şi nu "inima altuia". Cu atât mai mult în acest "transplant spiritual", unde Domnul ne implantează o inimă nouă, sunt necesare îngrijiri adecvate, este nevoie să recurgem la medicamentele oportune, pentru ca aceasta să devină cu adevărat "inima noastră". Trăind astfel în comuniune cu Cristos, cu Biserica sa, inima nouă devine cu adevărat "inima noastră" şi este posibilă căsătoria. Iubirea exclusivă dintre un bărbat şi o femeie, viaţa în doi proiectată de Creator devine posibilă, chiar dacă clima din lumea noastră o face atât de dificilă, până la o face chiar să apară imposibilă.

Şi în final aş adăuga: ştim cu toţii că pentru a ajunge la o ţintă în scop şi în profesie este nevoie de disciplină şi de renunţări, dar apoi toate acestea sunt încoronate de succes, de atingerea scopului dorit. Astfel, şi viaţa însăşi, adică a deveni oameni după planul lui Isus, cere renunţări; acestea însă nu sunt ceva negativ, din contra, ne ajută să trăim ca oameni cu o inimă nouă, să trăim o viaţă cu adevărat umană şi fericită. Deoarece există o cultură consumistă care vrea să ne împiedice să trăim după planul Creatorului, noi trebuie să avem curajul să creăm insule, oaze, şi apoi mari terenuri de cultură catolică, în care se trăieşte planul Creatorului.