Multe sunt încercările prin care poate trece un om. Când însă vorbim de familie, ele devin şi mai multe dacă în acea familie lipseşte iubirea. E ca şi cum de la încheietura mâinii sau a genunchiului ne-ar lipsi lichidul specific şi ar rămâne os pe os. Orice mişcare înseamnă o durere profundă. Şi totuşi cât de uşor lăsăm iubirea la o parte!

Am visat şi încă mai visez la iubirea perfectă, dar oare există? Experienţa de până acum m-a învăţat că, nouă, oamenilor, iubirea perfectă ne este imposibilă. Singur Dumnezeu este cel pentru care iubirea desăvârşită este posibilă. Ne-a arătat-o în Fiul său, Isus Cristos, ne-a arătat-o atunci când ne-a creat şi ne-o arată ori de câte ori, cu umilinţă, îi cerem iertare în scaunul de spovadă.

Da, am visat la o familie perfectă, la o iubire perfectă, în compania unei soţii perfecte. Dreptate avea însă cine a spus că "iubirea e oarbă". Oarbă a fost şi atunci când am descoperit-o eu! Încă mă văd privind în gol, cu gândul doar la ea. Încă îmi mai amintesc de planurile noastre de nuntă, de lista interminabilă de invitaţi, de meniul exclusivist pe care ni l-am dorit şi mai ales de unicitatea nunţii pe care am plănuit-o.

M-am căsătorit însă cu un om şi acest om este soţia mea; cu limite, cu perioade triste, dar şi cu momente pline de exuberanţă, cu farmec, dar şi cu oboseală, cu elan, dar şi cu indiferenţă, cu gingăşie, dar, la nevoie, şi cu duritate.

Am idealizat-o! Probabil când eram mic mi-a lipsit iubirea mamei. Nu ştiu şi nu pot să o învinuiesc! Vorbesc în necunoştinţă de cauză! Mi-am dorit mult să iubesc cu adevărat pe cineva, o fată, una pe care să o pot cere apoi în căsătorie. Şi Dumnezeu mi-a oferit-o, dar nu să o stăpânesc, ci să o iubesc.

Aşadar, iubirea noastră a fost mare şi sinceră, asemenea iubirii tuturor tinerilor care se căsătoresc. Nunta nu a ieşit nici pe departe aşa cum o plănuisem, dar ne-am consolat cu iubirea noastră. Şi aşa am început viaţa de familie fericiţi.

Au urmat apoi copiii. Am lucrat împreună pentru casa pe care o avem şi în care locuim. Am hotărât împreună multe lucruri, iar viaţa ne părea fericită.

Dar a venit o vreme când, nu ştiu, nu reuşesc să-mi explic de ce, dar nu ne mai înţelegeam. Nimic nu mai mergea între noi. O simţeam rece şi mă simţea rece. Era ceva inexplicabil, ceva pentru care nu eram pregătiţi, o criză. O să-i spun aşa, pentru că altfel nu o pot numi, o situaţie dificilă, în urma căreia mulţi poate ar divorţa. Noi nu am făcut-o şi bine am făcut.

În această aşa-zisă criză, într-o seară, am ales să mergem la operetă. Nu o făcusem niciodată. Cum să merg, chiar mă plictisea! Mi se părea bizar să stai să-ţi ţipe cineva în urechi atât timp cât poţi face şi altceva mult mai util. Această alegere însă avea să însemne ieşirea noastră din criză.

Aveam bilete în primul rând. La un moment dat, cineva din sală a venit la soţia mea şi a rugat-o să-i ducă un buchet cu flori dirijorului. De emoţie, soţia mea l-a dus contrabasistului. Când acesta a primit buchetul, soţia mea i-a văzut degetele mâinii stângi adânc săpate din cauza coardelor. Întorcându-se, mi-a spus în şoaptă: "S-a rezolvat! Am înţeles!".

La ieşire mi-a spus că au uimit-o degetele contrabasistului. Cât efort face contrabasistul! Până la a-şi lăsa degetele brăzdate de coardele contrabasului şi ce bine se armonizează cu celelalte instrumente! Nu putea să-şi scoată din minte acele degete "lucrate" şi, sincer, de atunci, împreună, am hotărât să continuăm să lucrăm la iubirea noastră. Am învăţat că este nevoie de efort în fiecare zi, chiar dacă suntem sau vom mai continua să îmbătrânim. (Mihai)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba