Cu ani în urmă, cardinalul Christoph Schönborn scria referitor la preasfânta Fecioară Maria: "Sunt momente în viaţă când totul depinde de răspunsul nostru "da, acum!". În istoria omenirii a existat un moment când totul a fost pus în mâinile unei persoane: în ceasul Bunei- Vestiri. În clipa când îngerul i-a adus Fecioarei mesajul (...), totul atârna, într-adevăr, de cooperarea ei, de un da sau de un nu. A spus da şi l-a trăit apoi în viaţa de zi cu zi, în orele lungi, în zilele şi anii în care şi-a trăit propria viaţă de credinţă".

Aici este înţeleasă sfânta Fecioară Maria, atitudinea ei de "slujitoare a Domnului" în raport cu Dumnezeu, iar în viaţa casnică în raport cu Isus şi Iosif, este condiţia fără de care nu este posibil să dai naştere comunităţii. Ea este modelul de preoţie: preoţie vitală, chiar fără "mandat".

Fecioara Maria este modelul preoţiei regeşti. Dacă Isus, prin moartea sa pe cruce, dă naştere Bisericii şi devine capul ei, Maria, a cărei viaţă a fost o continuă dăruire de sine într-o ascultare radicală faţă de Dumnezeu, atinge culmea preoţiei sale regeşti atunci când se oferă pe sine însăşi împreună cu Cristos, fiul ei, şi devine mamă a Bisericii care se naşte şi a întregii Biserici viitoare. De aceea, preoţia regească este numită şi preoţie mariană. Eşti preot ideal atunci când carisma prezbiterală se altoieşte pe Maria, adică pe preoţia regească trăită la maxim, deoarece atunci nu vei putea decât să fii slujitorul celorlalţi.

Trebuie să redescoperim, aşadar, dimensiunea mariană a preoţiei. Şi aceasta nu atât în sensul unei devoţiuni speciale, ci în sensul că Maria ne concentrează asupra esenţialului: asupra a ceea ce face Dumnezeu. Lăsându-l pe Dumnezeu să facă, ea a împlinit lucrarea cea mai mare: l-a dăruit lumii pe Dumnezeu.

A-l dărui lumii pe Dumnezeu este lucrarea sacerdotală prin excelenţă şi în acelaşi timp ceea ce nimeni nu poate să "facă". Numai Dumnezeu poate să o facă atunci când noi, la fel ca sfânta Fecioară, îi oferim toată disponibilitatea. Ce lovitură dată oricărei forme de activism! Ce lovitură dată pretenţiei noastre de a putea face: a o "face" pe preotul, a "face" pastoraţie! Dar poate tocmai pentru aceasta este singura cale pentru a-l readuce pe Dumnezeu în lumea noastră complexă.

Ceea ce este astăzi mai urgent decât "a face" este "a fi", iar Maria ne învaţă lucrul acesta. A fi creştini în primul rând. A-l pune pe Dumnezeu pe primul loc şi a lăsa la urmă orice alt lucru pentru el: programele noastre, bunurile noastre, comodităţile, afecţiunea unei familii. Da, orice lucru care nu este Dumnezeu. Numai dacă suntem dezlipiţi de toate suntem liberi cu adevărat şi atunci în această disponibilitate absolută, la fel ca Fecioara Maria, Cuvântul se poate face din nou "trup", până când, măcar puţin, vom fi evanghelii vii: săraci, curaţi, blânzi, ascultători... într-un cuvânt: creştini.

Privind-o pe Maria, învăţăm că putem da altora numai ceea ce avem. Învăţăm să trăim evanghelia, înainte de a ne gândi să o vestim; şi să o vestim făcând, ca să spunem aşa, ca pelicanul care îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii cu propria-i carne - veche imagine pentru a reprezenta Euharistia, darul preoţesc al lui Cristos -, adică oferindu-le altora ceea ce este al nostru; nu ideile noastre, planurile noastre, voinţa noastră, ci evanghelia făcută, măcar un pic, trup în noi. A redescoperi astăzi această dimensiune mariană vitală a preoţiei este fundamental. Numai astfel preoţii mileniului trei vor fi "profeţi", "păstori" şi "preoţi": persoane care-l vestesc şi îl dăruiesc lumii pe Dumnezeu.