Domnul nostru Isus Cristos, prin carnea trupului său, a dat o speranţă nouă trupurilor noastre.
A luat asupra sa ceea ce nouă aici pe pământ ne este cel mai cunoscut, ceea ce pentru noi se verifică mereu şi cu exactitate: naşterea şi moartea. Naşterea şi moartea aici erau din plin, învierea şi viaţa veşnică nu erau.
A găsit ale lumii mizere satisfacţii şi ne-a adus ale cerului, străine lumii, bucurii.
Dacă ţi-e frică de moarte, iubeşte învierea!
Şi-a dat ajutor prin suferinţa sa, căci sănătatea ta nu-ţi mai era de nici un ajutor!
Să recunoaştem, aşadar, această sănătate veşnică, străină lumii, şi să trăim ca străini în această lume. Să ne gândim mai des că suntem trecători pe acest pământ şi astfel vom păcătui mai puţin. Mai degrabă să-i mulţumim Domnului pentru că a dispus ca ultima noastră zi pe acest pământ să vină atât de repede şi să fie atât de nesigură. Din copilărie şi până la bătrâneţe calea e atât de scurtă. Dacă Adam ar fi murit astăzi, la ce i-ar fi folosit o viaţă atât de lungă?
Cât poate să fie de mare timpul, dacă oricum trebuie să se termine? Nimeni nu se mai poate întoarce la ziua de ieri, iar ziua de azi se grăbeşte să treacă! În cursul acestui spaţiu atât de scurt să ne străduim să trăim bine, pentru a fi acolo unde nu mai există trecere! Chiar şi acum în timp ce vorbim, chiar şi acum suntem în trecere. Cuvintele fug şi orele se scurg, la fel şi viaţa noastră, şi faptele noastre, gloria noastră şi mizeria noastră, la fel se scurge şi fericirea noastră. Totul trece, însă să nu ne fie teamă: "Cuvântul Domnului rămâne în veşnicie!" (Is 40,8; 1Pt 1,25).
Din Discursurile sfântului Augustin (Sermo 124,4)
