Una dintre poruncile Bisericii spune "să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an şi să primeşti sfânta Împărtăşanie în timpul Paştelui". Până aici, ca teorie, totul este clar. Dacă mă gândesc la baia, uneori zilnică, pe care o facem trupului, să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an, nu e mult. Şi apoi, dacă trupul simte nevoia să fie curăţat din când în când, de ce nu ne-am curăţa şi sufletul?!

Toţi suntem de acord că oamenii se spovedesc în general de Crăciun, de Paşti şi adesea la prima vineri din lună. Atunci sunt "cozi" la confesionale, uneori interminabile. Oamenii vin în biserică, se aşază la rând, îşi fac cercetarea cugetului, se spovedesc propriu-zis, îşi spun pocăinţa, participă la sfânta Liturghie, apoi se reîntorc acasă. Rămân însă la "coada" care se formează lângă confesional şi la atitudinea credincioşilor care o compun.

Într-una dintre zile mi-a fost dat să fiu martor la o scenă care mie, personal, mi-a dat de gândit. Tocmai intrase în biserică o familie relativ tânără: tatăl, mama şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă, care făcuseră deja prima sfântă Împărtăşanie. Era evident că toţi doreau să se spovedească. Întâmplător era în preajma sărbătorii Paştelui. S-au apropiat de rândul deja format, în timp ce băieţelul a trecut în faţa tatălui, iar fetiţa în faţa mamei. Nu ştiu dacă pentru a se spovedi mai repede sau nu, dar tatăl împreună cu fiul erau primii, apoi urmau fetiţa şi mama.

S-au aşezat şi aşteptau liniştiţi să le vină rândul. Deodată însă, cum aşteptau în tăcere, tatăl îşi lasă fiul singur şi se îndreaptă spre un alt rând, la un alt confesional, unde erau de asemenea mulţi credincioşi. S-a apropiat de un om, i-a întins mâna şi i-a spus: "Am venit să mă spovedesc, iartă-mă!".

Acel om eram eu, la rândul meu venit pentru a mă spovedi, dar eu nu-mi pusesem problema împăcării. Avusesem înainte un conflict pe care, din câte ştiam, îl trecusem cu vederea. De fapt, eu nici nu considerasem că m-a jignit. Gestul lui, la început, m-a făcut să-mi fie ruşine. Îi şi vedeam pe toţi cei care aşteptau ca şi mine la spovadă cum ne priveau, cum se întrebau ce se întâmplase, cum râdeau în sinea lor de întâmplarea la care au fost martori. Sincer, îmi era ruşine să mai rămân, dar... surpriză. Din rândul la care mă aflam, o femeie iese şi merge la rândul alăturat şi, asemenea bărbatului care a venit la mine, a cerut iertare unei doamne. Totul s-a petrecut atât de repede şi atât de spontan că eu însumi eram nedumerit de ceea ce se întâmpla.

Văzând situaţia creată, am răspuns cu un zâmbet şi cu o strângere de mână. Ştiam că prietenul meu fusese sincer în gestul său. După încă un schimb de zâmbete s-a întors lângă fiul său care tocmai trebuia să intre în confesional. S-au spovedit apoi cu toţii, şi-au spus pocăinţa în liniştea bisericii, apoi, fericiţi, s-au întors acasă. Totul s-a petrecut în afara sfintei Liturghii.

În ziua de Paşti, l-am sunat şi i-am invitat cu întreaga familie la mine. Mi-a povestit atunci că gestul din biserică nu era întâmplător: copiii au nevoie de astfel de exemple din partea părinţilor.

De atunci, aşa cum mi-a mărturisit, copiii îl privesc cu un mare respect şi nu lasă nici o neînţelegere dintre ei fără s-o rezolve printr-o cerere de iertare. "Aşa am simţit atunci, avea să-mi spună în ziua de Paşti. Nu puteam să mă spovedesc ştiind că îţi aruncasem acele cuvinte dure, mai ales că erau spuse la nervi şi tu aveai dreptate. E adevărat că mi-a fost greu, dar... am simţit apoi o uşurare şi o bucurie sufletească cum rar experimentezi".

Acestea s-au petrecut la "coada" de la spovadă, în preajma Paştelui, când Biserica ne îndeamnă să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Am putea s-o facem mai des, dar... e bine şi aşa! Şi încă un aspect important, e bine că la spovadă mai este şi "coadă". (Anton)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba