Fericitul Ieremia a fost un om drept şi plin de frica lui Dumnezeu, cu o dorinţă mare de sfinţenie. I-a îngrijit pe confraţii săi bolnavi timp de 40 de ani cu mare blândeţe şi dăruire. S-a apropiat de toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi bolnavi.

S-a născut la 29 iunie 1556, la Sasca, din părinţi foarte evlavioşi, tatăl, Costist Stoica, şi mama, Margareta Bărbat. Ieremia a avut cinci fraţi, el fiind primul copil al familiei. Numele său de botez era Ion. În acele timpuri, deoarece misionarii erau puţini, şi trebuiau să se ascundă de tătari, Ieremia a avut parte doar de cateheza maternă. Mama Margareta l-a învăţat adevărurile de bază ale credinţei şi moralei creştine, sădindu-i astfel în suflet o credinţă vie în Isus Cristos şi o dragoste profundă pentru Maica Domnului, pe care mai târziu, fratele Ieremia o va numi "mămica" sau "măicuţa" sa. Toată viaţa a trăit cu amintirea clipelor minunate, când mama sa, cu o inimă plină de iubire, îl învăţa calea care duce spre cer.

La vârsta de 18 ani a plecat în Italia pentru a dobândi sfinţenia şi a intrat în mănăstirea capucinilor - "Sfântul Efrem" din Napoli, primind numele de Ieremia la 8 mai 1579. La Napoli, fratele Ieremia a devenit slujitorul celor bolnavi şi săraci. Când nu pleca în împrejurimi pentru a-i ajuta pe cei sărmani, se afla în chilie sau în locuinţa celor bolnavi: unde se aflau cei fără speranţă, cu răni dezgustătoare, sau paralitici, sau bolnavi psihic. Ierburile sale aromatice înlăturau mirosul urât al trupurilor descompuse, iar braţele sale le susţineau pe cele blocate ale paralizaţilor.

Fratele Salvatore, un călugăr, bolnav psihic, cu mâinile şi picioarele deformate, încovoiate ca un mâner de umbrelă, nu putea să facă nici cea mai mică mişcare. Ieremia îl lua delicat în braţe ca să-l ridice din pat şi să-l culce la loc şi îl spăla ca o mamă pe pruncul ei. Nu trecea nici o noapte în care acesta să nu-şi strige infirmierul, cu rost sau fără rost, astfel încât într-o zi a fost dojenit de un alt frate. Dar fratele Ieremia i-a luat apărarea, spunând: "Sărmanul! Nu se poate ajuta deloc. E ca un copil mic!".

Spunea mereu că mila faţă de sărmani atrage mila lui Dumnezeu.

Timp de patru ani şi jumătate s-a îngrijit de fratele Martin, un călugăr suferind de care nu se atingea nimeni: era foarte rănit. Îl spăla în fiecare zi, chiar şi de zece ori pe zi. Îi plăcea să spună că Dumnezeu îl vrea acolo: "L-am simţit în timp ce mă rugam", avea să spună Ieremia. Când Martin a murit, Ieremia a izbucnit în plâns, spunând: "Săracul frate Martin, era recreaţia mea...".

Ieremia a murit la 5 martie 1625 la Napoli, iar după doi ani, în anul 1627, papa Urban al VIII-lea a semnat începerea procesului apostolic de canonizare. În anul 1947, după mai bine de 300 de ani de la moartea fratelui capucin, Grigore Manoilescu a descoperit mormântul lui Ieremia la Napoli. Papa Ioan Paul al II-lea, la 30 octombrie 1983, l-a declarat fericit.

Acum, peste veacuri, amintirea vieţii lui sfinte şi a puterii de mijlocire în faţa lui Dumnezeu este atât de vie în rândul poporului român catolic, încât au fost ridicate atâtea biserici închinate lui, s-a deschis un seminar la Oneşti şi alte case de formare ce-i poartă numele şi sunt promovate numeroase proiecte sub mijlocirea sa.