Încă îmi mai sună în minte cuvintele mamei de când eram copil, atunci când, ca orice copil, ne mai certam între fraţi şi uneori ne băteam: "Când veţi fi mari, spunea ea, o să doriţi să mai fiţi împreună aşa cum sunteţi acum. Acestea sunt cele mai frumoase clipe ale vieţii. Profitaţi de ele, căci va veni o vreme în care vă veţi despărţi, veţi merge fiecare la casa lui, cu familia lui, cu problemele lui şi vă vor mai uni probabil doar moartea mea şi a tatălui".

Erau cuvinte pe care ni le spunea cu disperare, când nu ştia cum să se mai comporte cu noi, numai să fie bine. Dar noi, copii fiind, nu am înţeles atunci ce vrea să spună. Şi continuam să ne jucăm, să ne certăm, să ne batem, dar ne şi împăcam, mai ales când împărţeam între noi câte ceva dulce.

Aşa cred că a fost copilăria pentru toţi, mai ales la ţară, acolo unde au fost mulţi fraţi cum e cazul meu. O perioadă lipsită de griji, cu ziua de mâine asigurată, chiar dacă trebuia să muncim din greu pentru a ne întreţine.

A venit însă o vreme când cuvintele mamei au început să se împlinească. Unul câte unul, după ce am crescut, am plecat la casele noastre. Ne-am întemeiat o familie, avem copiii noştri, problemele şi bucuriile noastre. Iar mama a avut dreptate! De când a plecat fiecare la casa lui, nu ne-am mai întâlnit cu toţii niciodată, cu toate că între timp au fost destule evenimente. Aşa a fost să fie!

La un moment dat, şi părinţii noştri, ca şi ai altora, s-au hotărât să împartă între noi bucata de pământ pe care o aveau, lăsând să se înţeleagă că nu ar vrea să fie neînţelegeri între noi după moartea lor.

E adevărat că nu toţi fraţii au dorit să moştenească din acest pământ. Unii au renunţat în favoarea celor cu greutăţi mai mari. A fost însă ceva care între doi dintre noi a trezit o duşmănie de moarte. Pentru că eram printre cei mai mari, noi am fost nouă fraţi la părinţi, am considerat că trebuie să aleg partea care mi se cuvenea, părinţii însă au avut alte criterii. Nu am înţeles de ce au împărţit cum au împărţit şi nici nu-i judec pentru ceea ce au făcut. Eu voiam într-un anumit loc, iar ei mi-au dat într-un alt loc, oferind fratelui mai mic acolo unde îmi doream eu.

De aici a început duşmănia între noi. La început l-am rugat să schimbăm terenurile, dar nu a voit. Am trecut apoi la ameninţări, la îmbrânceli şi la injurii. Am ajuns chiar şi la tribunal, unde el a avut dreptate. Încă o umilinţă pentru mine!

Am considerat atunci că trebuie să rup orice legătură cu el. Sincer, îmi doream terenul pentru că aş fi vrut să construiesc o casă unuia dintre copiii mei. Era un teren bun, cu deschidere la şosea şi cu destule utilităţi. El nu avea nici un copil şi ar fi putut să renunţe în schimbul celui pe care îl ofeream eu. Dar nu a făcut-o!

Pentru rezolvarea cazului a intervenit până şi preotul din sat. Ştia că suntem în duşmănie, dar eu îmi doream terenul şi atât. În zadar ne-a sfătuit şi ne-a învăţat că suntem fraţi. Şi pe deasupra ştiam că într-o zi şi eu o să mor şi nu voi lua nimic cu mine, dar...

În seara de revelion, pe când se întorcea de la o petrecere, copilul pentru care doream terenul a avut un accident destul de grav. A fost momentul când nu-mi mai doream pentru el nici pământ, nici casă, ci doar să-şi revină din comă şi să-l revăd sănătos.

Primul care mi-a sărit în ajutor a fost chiar fratele pe care îl duşmăneam. Neavând copii, mi-a promis şi mi-a asigurat toată suma de bani pentru sănătatea copilului.

Acum la câţiva ani, când părinţii mei se odihnesc în pace, când fiul meu este din nou bine, nu mai am nevoie de pământ. Am învăţat că viaţa e mai importantă decât pământul şi că relaţia dintre fraţi trebuie să rămână una frăţească. Ce mi-a adus noul an! Mi-a adus un frate! Îl aveam, dar... (Matei)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba