Cine priveşte o iesle de Crăciun cu ochi de copil nu poate să nu rămână impresionat de mesajul pe care aceasta îl poate transmite. Câtă gingăşie, câtă tandreţe, câtă iubire şi, mai ales, câtă credinţă poate să transpară din acel aparent element de decor. Iar cei responsabili se străduiesc să o facă din ce în ce mai frumoasă!

În biserica noastră, mulţi ani s-a făcut acelaşi model de iesle. Ştiam deja de la un an la altul că nu putea să fie altfel. Ne obişnuisem cu aceleaşi statui, cu acelaşi stuf care forma casa în care se afla ieslea lui Isus, cu aceleaşi instalaţii electrice, cu aceeaşi beteală şi se părea că nimic nu se va mai schimba vreodată.

Într-un an însă, când, ca de obicei, împreună cu toată familia am mers la Liturghia din noaptea de Crăciun, surpriză! Nu mai era nimic din ceea ce fusese cu un an în urmă. Totul era schimbat. Într-un loc vizibil din biserică se afla o iesle discretă, luminată oarecum palid faţă de anii anteriori, fără beteală, fără alte instalaţii electrice, în schimb cu mult fân.

Imediat mi-am zis că e o surpriză şi aşteptam cu nerăbdare momentul în care instalaţiile electrice ascunse să se aprindă şi să dea ieslei farmecul specific. Şi aşa a fost!

A început sfânta Liturghie, s-au aprins celelalte lumini în biserică, iar ieslea încă era întunecoasă. Mulţi din jurul meu păreau nemulţumiţi. Unii îşi dădeau coate, crezând că aprinderea luminilor de la iesle era doar o simplă omisiune. Situaţia însă era sub control.

Când preotul a intonat imnul "Mărire", deodată, ca din senin, ieslea a prins viaţă. Lumini galbene şi albastre s-au aprins din locuri bine alese pentru a sugera misterul nopţii naşterii lui Isus. Totul părea acum o adevărată feerie. În contextul sărbătorii naşterii lui Isus, atmosfera creată te ducea cu gândul, cu adevărat, la noaptea naşterii. Iar surpriza avea să continue!

Când corul a început să cânte imnul "Mărire" o lumină albă s-a aprins parcă din senin deasupra pruncului, evidenţiindu-l. Era o lumină care creştea concomitent cu imnul, iar la sfârşitul lui ieslea era deja în splendoare.

O mare surpriză ne-a făcut părintele în acel an, dar o surpriză şi mai mare avea să se întâmple la sfârşitul Liturghiei.

Soţul meu venea la biserică doar în noaptea de Crăciun şi în cea de Paşti. Oricât m-aş fi străduit să-l conving că e important să mergem măcar în fiecare duminică, rămânea cu încăpăţânare în convingerile sale.

Nu, nu este nici pe departe un om rău. Este un om bun, un familist convins, cu principii morale sănătoase, dar nu participa la Liturghia de duminică, ceea ce pentru restul familiei era o mare durere.

Trebuie să spun că ieslea, aşa cum arăta înainte de începerea Liturghiei, era pentru el un motiv suficient să nu mai vină nici în noaptea de Crăciun. Şi, sincer, mi-a fost teamă!

Însă explicaţiile preotului de la predică, noutatea pe care o aducea prin restilizarea ieslei şi mai ales momentul prelung cât a zăbovit în faţa ei după sfânta Liturghie i-au fost suficiente să-l convingă să mergem în fiecare duminică la biserică.

I-a plăcut în special ideea luminării treptate a pruncului. A înţeles atunci că "pe Dumnezeu îl poţi cunoaşte şi iubi, nu deodată, ci treptat, dar niciodată nu-i târziu s-o faci".

Sunt cuvintele pe care le-a exprimat când ne-am întors acasă şi totodată programul său actual de viaţă. (Ana)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba