Cum să descoperim prezenţa lui Dumnezeu?
Sara Simonetta: Eu cred în Dumnezeul care a atins inima mea, dar sunt aşa de multe nesiguranţele, întrebările, temerile pe care le port înlăuntrul meu. Nu este uşor a vorbi despre Dumnezeu cu prietenii mei; mulţi dintre ei văd Biserica o realitate care îi judecă pe tineri, care se opune dorinţelor lor de fericire şi de iubire. În faţa acestui refuz, simt toată singurătatea mea de om şi aş vrea să simt apropierea lui Dumnezeu. Sanctitate, în această tăcere, unde este Dumnezeu?
Benedict al XVI-lea: Da, noi toţi, chiar dacă suntem credincioşi, cunoaştem tăcerea lui Dumnezeu. În psalmul pe care l-am recitat acum există acest strigăt aproape disperat: "Vorbeşte, Dumnezeule, nu te ascunde!" şi cu puţin timp în urmă a fost publicată o carte cu experienţele spirituale ale Maicii Tereza şi ceea ce ştiam deja se arată şi mai deschis: cu toată caritatea sa, forţa sa de credinţă, Maica Tereza suferea de tăcerea lui Dumnezeu.
Pe de o parte, trebuie să suportăm această tăcere a lui Dumnezeu şi pentru a putea înţelege pe fraţii noştri care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Pe de altă parte, cu psalmul putem să-i strigăm din nou lui Dumnezeu: "Vorbeşte, arată-te!". Şi, fără îndoială, în viaţa noastră, dacă inima este deschisă, putem găsi marile momente în care realmente prezenţa lui Dumnezeu devine sensibilă şi pentru noi.
Îmi amintesc în acest moment de o mică istorioară pe care Ioan Paul al II-lea a spus-o la exerciţiile predicate de el în Vatican atunci când încă nu era papă. A povestit că după război a fost vizitat de un oficial rus, om de ştiinţă, care i-a spus: "Sunt sigur că Dumnezeu nu există. Dar dacă sunt la munte, în faţa frumuseţii sale maiestuoase, în faţa măreţiei sale, sunt la fel de sigur că Creatorul există şi că Dumnezeu există". Frumuseţea creaţiei este unul dintre izvoarele unde realmente putem să atingem frumuseţea lui Dumnezeu, putem vedea că Creatorul există şi este bun, că este adevărat ceea ce spune Sfânta Scriptură în relatarea creaţiei, adică faptul că Dumnezeu a gândit şi a făcut cu inima sa, cu voinţa sa, cu raţiunea sa această lume şi a văzut că era bună.
Şi noi trebuie să fim buni, pentru a avea inima deschisă ca să perceapă adevărata prezenţă a lui Dumnezeu. Apoi, auzind cuvântul lui Dumnezeu în marile celebrări liturgice, în sărbătorile credinţei, în marea muzică a credinţei, simţim această prezenţă.
Îmi amintesc în acest moment de o altă mică istorioară pe care mi-a povestit-o cu puţin timp în urmă un episcop venit în vizita "ad limina": era o femeie necreştină foarte inteligentă care începea să asculte marea muzică a lui Bach, Händel, Mozart. Era fascinată şi într-o zi a spus: "Trebuie să găsesc izvorul de unde poate să vină această frumuseţe", şi femeia s-a convertit la creştinism, la credinţa catolică, pentru că aflase că această frumuseţe are un izvor şi izvorul este prezenţa lui Cristos în inimi, este revelaţia lui Cristos în această lume. Deci marile sărbători ale credinţei, ale celebrării liturgice, dar şi dialogul personal cu Cristos: el nu răspunde mereu, dar există momente în care realmente răspunde.
Apoi prietenia, compania credinţei. Acum, reuniţi aici la Loreto, vedem cum credinţa uneşte, prietenia creează o companie de persoane care sunt în drum. Şi simţim că toate acestea nu vin din nimic, ci realmente au un izvor, că Dumnezeul tăcut este şi un Dumnezeu care vorbeşte, care se revelează şi mai ales că noi înşine putem fi martori ai prezenţei sale, că din credinţa noastră iese realmente o lumină şi pentru alţii.
Deci aş spune, pe de o parte trebuie să acceptăm că în această lume Dumnezeu este tăcut, dar pe de altă parte să nu fim surzi când el vorbeşte, când el apare în atâtea ocazii şi vedem mai ales în creaţie, în liturgia frumoasă, în prietenia în cadrul Bisericii, prezenţa Domnului şi, plini de prezenţa sa, putem şi noi să dăm lumina altora.
Astfel ajung la a doua sau la prima parte a întrebării: e greu de vorbit prietenilor de astăzi despre Dumnezeu şi poate este şi mai dificil de a vorbi despre Biserică, deoarece văd în Dumnezeu numai limita libertăţii noastre, un Dumnezeu al poruncilor, al interdicţiilor, iar în Biserică o instituţie care limitează libertatea, care ne impune interdicţii. Dar trebuie să încercăm să le facem vizibilă Biserica vie, nu această idee a unui centru de putere în Biserică cu aceste etichete, ci comunităţi de însoţire în care în pofida tuturor problemelor vieţii, care există pentru toţi, se naşte bucuria de a trăi.
Aici îmi vine în minte un al treilea exemplu. Am fost în Brazilia şi în Fazenda da Esperança, această mare realitate unde drogaţii sunt îngrijiţi şi regăsesc speranţa, regăsesc bucuria de a trăi şi au mărturisit că tocmai descoperirea că Dumnezeu există a însemnat pentru ei vindecarea de disperare. Astfel au înţeles că viaţa lor are un sens şi au regăsit bucuria de a fi în această lume, bucuria de a înfrunta problemele vieţii umane.
Deci în orice inimă umană, în pofida tuturor problemelor care sunt, există setea de Dumnezeu şi unde Dumnezeu dispare, dispare şi soarele care dă lumină şi bucurie. Această sete de infinit care este în inimile noastre se dovedeşte chiar şi în realitatea drogurilor: omul vrea să lărgească densitatea vieţii, să aibă mai mult de la viaţă, să aibă infinitul, însă drogurile sunt o minciună, o înşelătorie, pentru că nu lărgesc viaţa, ci distrug viaţa.
Adevărată este marea sete care ne vorbeşte despre Dumnezeu şi ne îndreaptă spre Dumnezeu, dar trebuie să ne ajutăm reciproc. Cristos a venit tocmai pentru a crea o reţea de comuniune în lume, unde cu toţii împreună să ne putem purta unii pe alţii şi astfel să ne ajutăm să găsim împreună drumul vieţii şi să înţelegem că poruncile lui Dumnezeu nu sunt limitări ale libertăţii noastre, ci sunt drumuri care conduc spre celălalt, spre plinătatea vieţii.
Să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să înţelegem prezenţa sa, să fim plini de revelaţia sa, de bucuria sa, să ne ajutăm unul pe altul în însoţirea credinţei pentru a merge înainte şi a găsi tot mai mult împreună cu Cristos adevăratul chip al lui Dumnezeu şi astfel adevărata viaţă.
Loreto, 1 septembrie 2006
Traducere de pr. Mihai Patraşcu
