În toate părţile sale, textul sacru abundă de cuvinte şi evenimente ce îşi au originea şi, în acelaşi timp, conlucrează la înfăptuirea proiectului pe care îl are Dumnezeu în ceea ce priveşte mersul istoriei şi destinul oamenilor. Variate din punct de vedere literar, cărţile componente ale Bibliei nu sunt totuşi nişte simple relatări ale unor fapte petrecute cândva, fie ele şi sub controlul şi cu intervenţia divină. Reprezintă mai curând rodul unor reflecţii îndelungate, uneori de la distanţă în timp, asupra a ceea ce a fost considerat de importanţă majoră în a fi cunoscut, apreciat, reconsiderat şi transmis mai departe. Iar toate acestea cu un scop bine determinat. Ca în cazul Evangheliei după sfântul Ioan: "Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui" (In 20,31).
Se poate deduce, aşadar, că a fost necesară o selecţie şi în acelaşi timp o sensibilitate deosebită - mereu sub inspiraţia divină - pentru a şti şi a decide ce anume se cuvine să fie scris şi ce nu. Confruntat cu obsesiile şi pretenţiile unor aşa-zişi studioşi contemporani, acest proces poate însă provoca nedumeriri. Astfel, unii dintre ei, pornind de la constatarea că în evanghelii nu se scrie nimic despre a râde, în cazul lui Isus, ajung să tragă concluzia că el nu ar fi râs niciodată şi, prin urmare, râsul ar fi ceva fie nedemn, fie de combătut. Cât despre plâns, acesta ar avea parte de un tratament diferit, pur şi simplu pentru faptul că Isus a lăcrimat la mormântul lui Lazăr (cf. In 11,35). Desprins din context, acest gest, care exprimă o trăire profundă a realităţii umane în contact cu moartea, poate fi sărăcit exact în ceea ce priveşte esenţialul. În realitate, ochii înlăcrimaţi ai lui Isus au menirea de a revela simţământul profund de compătimire prezent în însăşi inima Preasfintei Treimi: Dumnezeu nu este nepăsător sau dispreţuitor faţă de ceea ce trebuie să experimenteze oamenii ca urmare a păcatului. Ca să nu mai vorbim de legătura ce trebuie făcută numaidecât cu moartea lui Isus ca act mântuitor. S-ar mai putea apoi interpreta, în sens reductiv, gestul sărutului, prezent doar în contextul trădării, cu toată încărcătura sa negativă, şi aşa mai departe. Dar, dincolo de sensibilitatea artistică, în virtutea căreia sunt surprinse doar anumite gesturi, cele bogate în conţinut, să nu uităm că atenţia scriitorilor sacri era îndreptată în primul rând spre marile gesturi mântuitoare.
Asta nu înseamnă că gesturile proprii pentru viaţa omenească obişnuită - şi cu atât mai puţin cele din viaţa de familie - trebuie incriminate sau suspectate, pur şi simplu pentru că nu s-ar găsi menţionate, descrise sau idealizate într-o anumită parte a Scripturii. E adevărat că doar unele au fost preluate în cult şi promovate de către liturgia oficială a Bisericii. Bine gândite, bine selectate şi bine fundamentate teologic, acestea rămân de o importanţă covârşitoare tocmai datorită conţinutului lor. Pe de altă parte, banalizarea sau exagerarea sunt pericole reale: pragmatismul nu poate justifica orice, golind formele de conţinut sau umplându-le cu ceva de import (poate de orientare contrară sau de calitate îndoielnică).
Cultura noastră europeană - chiar dacă este cu greu recunoscut acest lucru în anumite cercuri înalte - este de factură creştină sau cel puţin raţional-încreştinată. La nivel de gesturi, moralitatea proprie societăţii în care trăim, în ciuda tuturor infiltrărilor obscenităţii, poartă amprenta unei religiozităţi sănătoase. Rămâne doar ca totul să fie conştientizat şi purificat în permanenţă.
