Gânditorii de seamă ai umanităţii şi-au frământat mintea pentru a scruta abisul naturii umane şi pentru a găsi răspunsuri adecvate la întrebările profunde ce şi le-a pus mereu omul.

Aceştia, analizând cu atenţie realitatea umană, au ajuns la concluzia că fiinţa umană este superioară tuturor celorlalte fiinţe vii; că este o fiinţă raţională; că este înclinată profund spre realizarea ei deplină; că simte nevoia unor relaţii interpersonale autentice şi că tinde spre autodepăşire şi transcendenţă. Chiar dacă filozofia antropologică recunoaşte că omul este o persoană unică în tot universul existent şi că are o valoare inegalabilă, cu toate acestea nu poate să răspundă la o întrebare fundamentală. Care este motivul apariţiei omului în acest cosmos? De ce există? Fiind un răspuns foarte important pentru liniştea interioară a omului să vedem cum îl putem avea. Dacă omul nu poate găsi un răspuns adecvat la această întrebare din cauza incapacităţii ştiinţelor experimentale, totuşi el poate găsi un răspuns apelând la cel de-al doilea mijloc uman de cunoaştere, credinţa.

Constatăm din istoria culturii că oamenii, folosind această a doua posibilitate de cunoaştere, au găsit diferite răspunsuri la această întrebare.

Unii cred că omul a apărut în lume datorită pur şi simplu întâmplării. Alţii că este produsul finit de excepţie al evoluţiei materiei, iar alţii cred că persoana umană ce depăşeşte în mod sublim tot ceea ce există în universul vizibil este capodopera unei inteligenţe supreme şi atotputernice, numită Dumnezeu. Aceştia din urmă acceptă prin credinţă revelaţia biblică şi se lasă călăuziţi de lumina ei minunată. Cei care cred în revelaţia biblică ştiu că este mai potrivit cu inteligenţa umană să creadă că omul există nu datorită hazardului şi nici datorită unei interesante evoluţii a materiei, ci există datorită faptului că a fost voit şi adus la existenţă de un Dumnezeu inteligent şi bun, care îl vrea pe om un adevărat partener, o persoană cu care să dialogheze şi pe care s-o facă părtaşă la viaţa şi fericirea sa. Această realitate a apariţiei omului în lume, prin creaţie, ca rezultat al bunăvoinţei deliberate şi a intervenţiei directe a lui Dumnezeu ne este dezvăluită de Sfânta Scriptură încă de la primele ei versete.

Citind cu atenţie cartea Genezei descoperim că Dumnezeu, printr-un act liber al voinţei sale suverane, exprimat prin cuvântul său atotputernic, Să fie! (Gen 1,3) a chemat la existenţă toate creaturile de pe pământ. Apoi Sfânta Treime se opreşte pentru a delibera cum să-l creeze pe om, întrucât omul, în planul său divin, trebuia să fie pe pământ veritabila sa imagine şi se implică personal în crearea acestuia. Să-l facem pe om după imaginea şi asemănarea noastră (Gen 1,26). A folosit ca materie primă ţărâna pământului din care a alcătuit trupul omului, iar apoi i-a suflat viaţă din viaţa sa (cf. Gen 2,7). Conform relatării biblice, omul apare în existenţă ca fiinţă unitară corporal-spirituală, persoană distinctă de toate celelalte creaturi din univers şi partener adecvat de dialog cu Creatorul său. Omul, simbioză de materie şi spirit, nu este străin nici de ambientul în care trăieşte, datorită trupului său material, şi nici de Creatorul său invizibil, datorită realităţii spirituale a sufletului său. El este ceea ce a voit Creatorul: o imagine vizibilă a prezenţei sale invizibile, iubitoare şi active, şi o verigă de legătură între lumea vizibilă şi cea invizibilă. Prin om şi pentru om, Dumnezeu a voit să continue, să păstreze creaţia şi s-o desăvârşească în Cristos.