Nu este o surpriză faptul că oamenii sunt într-o continuă alergare pentru îndeplinirea unui scop sau ţel, apăsaţi fiind de grija zilei de mâine. Dar v-aţi pus vreodată întrebarea: "Alergăm spre ce? Sau spre cine?" Mulţi dintre noi ar răspunde poate că ne îndreptăm spre moarte.

Nu putem vorbi despre moarte dacă nu o relaţionăm cu viaţa şi viceversa. Pentru a înţelege mai bine moartea fizică şi legea naturii rânduită de Dumnezeu, putem să facem o analogie (sau să ne imaginăm) decorul toamnei în care frunzele cad, legănându-se ca nişte bărci în bătaia vântului, atingând solul, parcă cu teamă şi reţinere, sfărâmându-se şi devenind una cu pământul. Gândiţi-vă că "vântul" este Duhul Sfânt, care smulge "frunza", adică viaţa omului. Acceptarea morţii trebuie să survină ca un fenomen natural, în care moartea trebuie privită ca un proces, căci după moarte vine viaţa simbolizată de mugurii primăverii.

Dacă am înţeles moartea fizică şi o acceptăm ca o realitate naturală, mânuită de Dumnezeu, haideţi să înţelegem viaţa, acordându-ne un răgaz pentru a sta de vorbă cu... sufletul nostru. Să ne oprim puţin din drumul vieţii, din vâltoarea zilelor, pentru a ne acorda nouă înşine şi celor din jur mai multă atenţie. De exemplu, v-aţi plimbat vreodată pe stradă, uitându-vă mai insistent în ochii trecătorilor? La atitudini? Câte priviri mohorâte nu aţi întâlnit? Câte coloane vertebrale îndoite vremelnic nu aţi văzut mergând cu paşi şovăielnici, sau poate cu capul puţin aplecat, încercând să se ascundă de ceva, de cineva, sau poate de ei înşişi... Aceştia sunt morţii noştri vii.

Un mort viu surprinde starea latentă din om, în care sufletul, în goana după existenţă, se împovărează cu egoismul, vanitatea, lăcomia..., păcate ce întunecă viaţa omului, îndepărtându-l de Dumnezeu. Acesta se lasă târât de viaţă, pentru el viaţa fiind o povară, în loc de un dar ceresc.

Poate că ar fi mai bine să nu ne lăsăm atât de copleşiţi de morişca vieţii şi să reflectăm, chiar şi în momentele cele mai rele de vanitate şi egoism, la lumina bunătăţii oamenilor obişnuiţi sau poate la frumuseţea naturii ce ne înconjoară. Se poate întâmpla minunea ca în noroi să zărim puritatea şi strălucirea unui nufăr... Cu alte cuvinte, să credem în bunătatea omului, pentru că Dumnezeu, expresia supremă a frumuseţii şi bunătăţii, locuieşte în fiecare om. Nouă ne rămâne datoria de a o identifica printr-un cuvânt, o faptă bună sau o privire plină de încredere şi blândeţe adresată celuilalt, dar şi nouă înşine.

Răutatea, egoismul, sunt o parte din cauzele ce îl duc pe om în starea de moarte psihică. În plus, această stare latentă a omului se datorează şi automatismului vieţii: facem mereu aceleaşi lucruri în fiecare zi. Uităm să ne bucurăm, să simţim, să privim, să ajutăm, într-un cuvânt, să trăim.

Şi tinerii se lasă antrenaţi de egoismul şi materialismul lumii, alergând cu toţii în acelaşi sens, pentru a se realiza. Şi totuşi de ce uităm? Oare nu pentru că renunţăm să stăm de vorbă cu Dumnezeu? Uităm să ne rugăm? Da. Uităm să ne rugăm pentru ei, cei vii, pentru ei, cei morţi, pentru noi, pentru lume... astfel sufletul se închide în el însuşi, orbecăind în pustiu şi în întuneric.

Este timpul să ne trezim din această moarte; ca Lazăr să ieşim din criptă, la auzul glasului lui Isus. Să ne rugăm deci pentru morţii vii şi pentru morţii de dincolo.

Izabela Adam

* * *

Toate plâng

Prima dată plângi când ochii
Au văzut lumina zilei;
Când ţi-apar în viaţă zorii
Dragostei şi floarea milei.

Plângi când trupul tău te doare
Şi când sufletu-i rănit;
Plângi când cineva îţi moare
Sau la greu te-a părăsit.

Plânge frunza ruptă-n două,
Plânge norul fumuriu,
Plânge ceru-n stropi de rouă,
Plânge tot ce este viu.

Dar există o "basma"
Care şterge lacrimi, lacrimi...
E speranţa, steaua ta
Şi virtutea-n mii de patimi.

Dar şi atunci când speri, tot plângi,
Ca şi cum n-ar fi de-ajuns!
Până când, plângând ajungi
Într-o stea, în ceruri, sus.