După Sinodul diecezan şi după reancorarea la documentele conciliare, în Anul Bibliei intronizate, reflecţia noastră creştină poate atinge culmi speculative, dar şi reconsiderări fundamentale. Dacă acceptăm imaginea unui edificiu, atunci atenţia noastră trebuie să se îndrepte numaidecât spre cei trei pilaştri: credinţa, gândirea şi întruparea. Cu Biblia suntem la nivel de izvoare ale credinţei, dar nu numai atât. Cu formulările sinodale şi conciliare suntem la nivel de gândire şi exprimare ecleziastico-creştină. Dar întruparea ce-o mai fi însemnând? Răspunsul "totul!" poate provoca nedumerire. Şi totuşi...
"Această înrădăcinare a Bisericii în timp şi spaţiu ilustrează, în ultimă analiză, însuşi procesul Întrupării" (Novo millennio ineunte, 3). Fapt istoric sau proces în desfăşurare? Este vorba de întruparea divinului în uman. Mai înainte de a înţelege însă că Întruparea nu poate fi nicidecum redusă la un eveniment singular, fie el şi culminant, din cadrul istoriei mântuirii, ar trebui îndepărtată teama de conceptul sau termenul însuşi.
Ne temem de cuvinte, de înţelesul lor profund, sau este vorba de incapacitatea unora de a percepe lucrarea divină săvârşită în mare măsură tocmai prin cuvinte şi prin Cuvânt? Nici perplexitatea în faţa sublimului, nici suspiciunea de a nu fi înţeleşi, nici toleranţa faţă de cei mai reticenţi şi nici măcar caritatea creştină împinsă spre un umanism lăudabil, nimic din toate acestea nu pot scuza lipsa unor criterii clare, elaborate gândind ca regretatul Sfânt Părinte. O astfel de elaborare s-a făcut în măsură consistentă prin Sinodul diecezan. Principiul întrupării însă nu poate fi trecut cu vederea.
În termeni aparţinând studiului comparat al religiilor, pe când unele sunt recunoscute ca "religii ale Cărţii", în creştinism se evidenţiază cu claritate faptul că însăşi Cartea Cărţilor nu este decât suport pentru Cristos: creştinismul este religia persoanei divino-umane. Altfel spus, religia Întrupării. Întrupare înainte de Cristos, întrupare totală în Cristos şi întrupare continuă de la Cristos istoric până la Cristos totul în toate. Dumnezeu s-a întrupat mai întâi într-o alianţă, în cuvinte omeneşti cuprinzătoare de legi, în exprimările umane ale profeţilor în termeni de relaţie intimă şi sacră, apoi în însuşi misterul atotcuprinzător al Întrupării Fiului, pentru ca întruparea să continue cu predica prin viu grai şi scrierile neo-testamentare, cu tradiţia vie şi celebrarea continuă, cu reflecţiile teologice şi mai ales cu trăirea creştină în sensul expresiei pauline: "Cristos trăieşte în mine".
În epoca postmodernă, în care viaţa personală riscă să fie redusă la consumism, iar gândirea frizează incoerenţa şi fragmentarismul de tip computer, fără acceptarea întrupării ca principiu fundamental şi fără elaborarea unui proiect unitar de gândire şi trăire creştină pe linia procesului în desfăşurare al întrupării, perspectiva este descurajantă. Iată cum se explică "dezertările" celor fugăriţi de soartă pe meleaguri străine: rupţi de o comunitate şi de o familie în care întruparea divinului era fundament de trăire creştină, fie şi în mod mai puţin conştient şi deloc exprimat în termeni teologici, s-au simţit numaidecât în stare să imite trăirile nedemne ale acelor creştini cu pretenţii de trecut istoric şi cu statut de fii care-şi trimit părinţii (citeşte mama-Biserică) la azil (citeşte muzeu), tocmai pentru că principiul întrupării nu a fost acceptat în mod conştient ca fundament al vieţii personale şi ca proces în desfăşurare care nu te lasă fără puncte sigure de referinţă. Cum să te referi la alţii care etalează neruşinări patologice sau să te simţi bulversat de sfârtecările biblice ale unora de mult rătăciţi? Când vei putea spune: "Cristos trăieşte în mine", fiind pe linia procesului întrupării, nimic nu te va mai tulbura şi nelinişti.
