Despre locul pe care îl ocupă Biblia în viaţa noastră avem ocazia să ne întrebăm în acest an declarat al Sfintei Scripturi.
Cei familiarizaţi cu textul sacru pot însă simţi un gust amar atunci când se confruntă cu interpretarea artistică a unei părţi din Sfânta Carte. Acest lucru se verifică de cele mai multe ori în cazul filmelor cu subiect cristologic. Parcă altfel ai vedea tu lucrurile: mai profund, poate mai conform cu textele evanghelice, mai nu-ştiu-cum... Pe de altă parte, redarea cu stricteţe a ceea ce putem citi şi medita singuri nu satisface prea multe cerinţe ale artei. Căci arta are scopul şi criteriile ei. Astfel, una dintre funcţiile cele mai importante ale artistului constă în a-l ajuta pe cel străin cumva de cauză să pună ordine în propriul univers cultural. Apoi, el poate doar sugera anumite lucruri având în vedere că cei care receptează mesajul îi sunt împreună părtaşi la aceeaşi lume culturală. Sigur, nimeni nu poate mulţumi pe toată lumea. Importantă este însă buna intenţie şi grija de a nu denatura adevărul. A transpune unele cuvinte ale lui Cristos într-un alt context - să spunem, tot evanghelic -, dar diferit de ceea ce ştim noi aproape pe de rost, poate deranja. Atâta timp însă cât spiritul a ceea ce se redă este conform cu adevărul şi poate mai puţin cu litera, nu se poate vorbi nicidecum de un atentat la ceva sacru. Oare evangheliştii înşişi - lăsând la o parte din discuţie inspiraţia divină - nu s-au exprimat cu propriile mijloace şi redactând în mod diferit? Toate acestea se pot explica foarte bine cu ajutorul principiului întrupării.
Într-o altă ordine de idei, nu trebuie să ne temem de această apropiere dintre un principiu sacru (cuvântul divin) şi un mijloc artistic ca cinematografia. În mesajul său cu ocazia Zilei Comunicaţiilor Sociale din 1988, papa Ioan Paul al II-lea scria: "Celor cu inima tulburată din cauza riscurilor ce le aduc noile tehnologii, le-aş spune: Nu vă fie frică! Să nu ignorăm realitatea în care trăim, ci s-o citim în profunzime". Iar ceva mai înainte, în discursurile sale despre filmul ideal (1955), papa Pius al XII-lea considera drept consubstanţială cu filmul această prerogativă: respectul şi cunoaşterea spiritului. În ceea ce priveşte cinematografia cristologică, se poate vorbi chiar de un adevărat fenomen artistic. Astfel, din decembrie 1895 până în iunie 2004, au fost realizate nu mai puţin de 168 de filme cu sau despre Isus. Şi chiar dacă acestea nu sunt în proporţie de sută la sută pe linia Evangheliilor, impresionează interesul pentru personalitatea lui Cristos. Cât despre cele cu divagaţii rău intenţionate, nu au rezistat în faţa adevărului (adevăr arhicunoscut de cei mai mulţi dintre spectatori).
Ceea ce trebuie să ne preocupe pe noi ca Biserică (mă refer la Dieceza de Iaşi), este foarte bine redat în cuvintele papei Ioan Paul al II-lea: "Pe toate căile lumii - chiar şi pe cele instructive ale presei, cinemaului, radioului, televiziunii şi teatrului - trebuie să fie vestită Evanghelia care mântuieşte" (Christifideles laici, 44). Căci nu ajunge să cunoşti Scriptura, nu foloseşte la mare lucru nici să o ştii pe de rost, dacă nu-i prezinţi valoarea prin cuvânt şi viaţă înaintea oamenilor. Şi - de ce nu? - prin mijloace artistice. Desigur, trebuie să ne îngrijorăm şi să luăm atitudine atunci când sunt terfelite în numele aceleiaşi arte nu numai cele sfinte ale noastre - care nu pot fi reduse la nişte "mărgăritare aruncate înaintea porcilor" - ci până şi adevărul. Oricum, Evanghelia se impune prin puterea adevărului pe care îl transmite. Iar "adevărul nu se impune decât prin puterea adevărului însuşi, care pătrunde în minte în mod suav şi cu putere", spunea papa Paul al VI-lea în Dignitatis humanae, 1. În aceasta să constea şi demnitatea noastră.
