Pornisem cu ideea să facem un studiu sociologic legat de situaţia persoanelor în vârstă. Se părea că nimeni nu ne putea opri din entuziasmul şi din dorinţa noastră de a identifica şi de a încerca, măcar în parte, să rezolvăm problema. Încă din clasă, atunci când am primit tema, mă vedeam deja discutând cu bătrânii, dându-le să completeze chestionare, împărtăşindu-mi din experienţele lor, iar eu notându-mi de zor toate ideile care mă interesau în studiul pe care îl aveam de făcut. Aveam însă să experimentez pe pielea mea zicala: "Teoria ca teoria, dar practica te omoară!".

Am ales pentru studiul nostru un parc. Ştiam că acolo bătrânii sunt la ei acasă. Când eram mică îi întâlneam deseori plimbându-se cu nepoţeii, cu un căţeluş sau chiar jucând şah sau alte jocuri. Alături de colega mea, văzusem un bătrân pe o bancă şi am hotărât să-l abordăm. Ne-a privit mirat şi s-a scuzat că tocmai avea să se ridice şi să plece. Şi a plecat! Pe o altă bancă, un alt bătrân, urmărind scena s-a ridicat şi el şi a plecat. Ne-am privit una pe alta şi ne-am zis: "Aşa nu rezolvăm nimic!" Totuşi, cum perseverenţa este considerată ca fiind mama înţelepciunii, am decis să continuăm proiectul nostru. Pe o altă bancă am întâlnit o bătrână. Pe moment aşa am considerat-o, pe parcurs însă ne-am dat seama că chiar dacă se apropia de şaptezeci de ani, arăta mult mai tânără. Şi avea şi de ce!

După ce i-am explicat că avem de făcut o temă, i-am cerut permisiunea să-i punem câteva întrebări. S-a bucurat şi ne-a promis că ne va răspunde cu plăcere, dar nu am reuşit să-i punem nici măcar o întrebare. Oftând parcă, a continuat: "Voi, fetelor, aveţi o mare datorie! Voi sunteţi capabile să schimbaţi lumea! Sunteţi aşa frumoase! Voi ştiţi că puteţi schimba lumea?"

În mintea mea treceau tot felul de gânduri: "Bătrânii au plecat. Acum am nimerit peste o bătrână care sigur are probleme psihice. Ascultând-o însă, ne-am dat seama că în faţa noastră aveam o persoană cu o extraordinară experienţă de viaţă şi mai ales cu o măiestrie deosebită în a o împărtăşi.

Fetelor, a continuat ea, când eram de vârsta voastră îmi doream să ajung cineva, să fiu cunoscută, iubită, apreciată şi de ce să n-o spun, îmi doream să am şi bani. Îmi doream un soţ care să mă iubească sincer şi pe care să-l iubesc la fel. Căsătorindu-mă, am învăţat un lucru: dacă sufeream însemna că eu eram aceea care am greşit. Nu încercam să găsesc vina în ceilalţi, la soţ sau la copii. Nu-mi controlam bine cuvintele, de multe ori atitudinea, nu mă exprimam suficient de clar, nu eram realistă atunci când trebuia, de aici rezultau multe conflicte. Cu timpul le-am evitat.

Cât despre copii, voi sunteţi studente, sunteţi la vârsta când adunaţi diplome. Copiii sunt cele mai sigure diplome pentru o mamă. Dacă efortul vostru este recunoscut la sfârşitul studiilor printr-o diplomă, efortul unei mame este vizibil în copiii ei.

Trebuie să ştiţi un singur lucru: nu vă descurajaţi, indiferent de ceea ce vă oferă viaţa. V-o spun ca una care am trecut printr-o mare parte din ea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să mă mai bucur de ea şi în continuare. Viaţa de familie nu înseamnă doar ziua nunţii. Este mult mai mult. O veţi înţelege când veţi intra în ea. E atât de frumos când ştii ce vrei! Nimeni nu poate să vă stea în cale, nici chiar cei care vă vor răul".

Trecuse mai mult de o oră, iar bătrâna ne captivase prin experienţa ei de viaţă. Ne-am scuzat aducându-i la cunoştinţă că urmează să fim prezente la un alt program. Ne-a înţeles şi ne-a asigurat că se va ruga pentru noi, ca şi noi să fim măcar la fel de fericite aşa cum a fost ea, dacă nu mai mult. Şi pentru că discuţia noastră a avut loc cu puţin timp înainte de Crăciun, ne-a dorit un Crăciun fericit, iar noi i-am promis că o s-o vizităm şi acasă. S-a bucurat nespus de mult când, după un timp ne-am şi ţinut de cuvânt. N-o să uit niciodată ultimele ei cuvinte: "Curaj, fetelor!" (Eugenia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba