Strălucit maestru în teologie, filozofie şi ştiinţele naturale, sfântul Albert cel Mare nu a ezitat "să-şi pună capacităţile intelectuale în slujba credinţei, mărturisind astfel că raţiunea şi credinţa sunt legate între ele şi fac referinţă una la cealaltă", aşa cum afirma Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în finalul Mesajului pentru Cea de-a XX-a Zi Mondială a Tineretului. Biserica îi celebrează memoria la 15 noiembrie.
Albert cel Mare s-a născut în anul 1193, la Lauingen, în Bavaria. La vârsta de 16 ani a fost dus la Padova de un unchi al său pentru a-şi completa studiile universitare. Aici s-a întâlnit cu Giordano de Saxonia, superiorul general al călugărilor dominicani, om de o mare cultură şi cu o viaţă spirituală deosebită. Acesta l-a convins pe Albert să îmbrăţişeze viaţa călugărească. Astfel, în anul 1229, Albert a îmbrăcat haina călugărească a fraţilor predicatori şi a fost trimis la Colonia (astăzi Köln), unde se afla şcoala cea mai importantă a Ordinului Dominican. Ca un adevărat geniu, Albert a pătruns cele mai adânci taine atât în ştiinţele naturale, cât şi în cele speculative. Interesul universal pentru cultură şi preocupările didactice au mers mână în mână cu străduinţa pentru desăvârşirea intelectuală şi spirituală. "Doamne Isuse, - se ruga el - îţi cerem ajutorul să nu ne lăsăm ameţiţi de cuvintele măgulitoare despre nobleţea familiei, despre prestigiul ordinului călugăresc şi despre forţele de atracţie ale ştiinţei".
A predat în universităţile din Hildesheim, Freiburg, Regensburg, Strasbourg, Köln şi Paris. La lecţiile pe care Albert cel Mare le-a ţinut în universitatea pariziană era o afluenţă de studenţi atât de mare, încât a fost nevoit să predea chiar în piaţa publică, ce îi poartă de atunci numele ("Maubert"). Printre studenţii săi s-a aflat şi Toma de Aquino, viitorul sfânt şi învăţător al Bisericii, la care a descoperit însuşirile excepţionale de gânditor.
Când superiorii i-au încredinţat misiunea de conducător al provinciei călugăreşti din Germania, Albert a părăsit catedra şi s-a dăruit cu totul acestei misiuni. În acest sens, a căutat să fie permanent la dispoziţia comunităţilor încredinţate, pe care le-a vizitat străbătând diferitele ţinuturi ale Germaniei şi cerşind de-a lungul drumului hrana necesară şi adăpostul pentru noapte. Ulterior, a fost chemat la Roma şi obligat să primească numirea ca episcop de Regensburg. A devenit proverbială dezlipirea sa totală de comodităţile la care funcţia pe care o îndeplinea îi dădea dreptul: "În casele sale de bani nu se afla nici un ban; nici o picătură de vin în butoaie, nici un pumn de grâu în hambare".
A condus Dieceza de Regensburg timp de numai doi ani. Apoi a cerut şi a obţinut să fie eliberat din această funcţie şi s-a întors la viaţa călugărească în Mănăstirea de la Würzburg, reluându-şi cursurile la Universitatea din Köln. Ajuns la adânci bătrâneţi şi simţindu-se obosit, Albert s-a îngrijit să i se pregătească un mormânt, la care se ducea zilnic şi recita "Oficiul pentru morţi", cu gândul de a se pregăti pentru o moarte bună. A încetat din viaţă la Köln, în ziua de 15 noiembrie 1280. Papa Pius al XI-lea l-a declarat sfânt în anul 1931, iar papa Pius al XII-lea l-a proclamat patron al celor care studiază ştiinţele naturale. Pentru calităţile sale extraordinare şi pentru activitatea sa în domeniul învăţământului a primit supranumele de "cel Mare" şi titlul de învăţător al Bisericii.
Teolog, profesor şi păstor plin de zel în vestirea evangheliei, sfântul Albert cel Mare l-a făcut cunoscut tuturor pe Cristos, rămânând şi astăzi un exemplu strălucit de trăire a credinţei şi a sfinţeniei.
