Toţi mergem, în timpul vieţii, pe diferite drumuri, dar vine o zi când suntem conduşi de alţii pe ultimul drum, care se termină în cimitir. Cum va fi în viaţa veşnică? Depinde cum ne-am pregătit-o aici pe pământ.
Vedem că moartea nu ia la rând, ci, de foarte multe ori, ia chiar din rând. Mor diplomaţi, cântăreţi, bătrâni, tineri, copii, laici, persoane consacrate. Mai devreme sau mai târziu ajungem cu toţii în acelaşi loc, în cimitir.
Mulţi dintre noi nu dorim să ne gândim la momentul când vom muri. De aceea, nu de puţine ori, îi uităm pe cei dragi trecuţi la cele veşnice.
Dacă până acum şapte ani priveam moartea ca pe ceva obişnuit, care aparţine vieţii, din acel an, 1997, totul s-a schimbat. Acum înţeleg adevăratul sens al morţii, un zid puternic de neînlăturat, care ne desparte de cei dragi, părinţi, fraţi, surori, prieteni.
În iulie 2001, când am ajuns prima dată în Egipt, la Cairo, am avut ocazia să trec de câteva ori pe lângă un cartier anume din Cairo, care mi-a stârnit compătimirea la auzul că acolo este cimitirul musulman, iar oamenii care trăiesc acolo sunt veniţi din sudul ţării să-şi caute de lucru şi nu au găsit alt loc de locuit. Nu-mi puteam imagina cum e să trăieşti printre morminte, printre morţi.
Anul acesta, în timpul octavei pascale, aflându-mă în Cairo, unde am sărbătorit Paştele împreună cu creştinii latini, mi s-a oferit posibilitatea (la dorinţa mea) de-a vizita "Oraşul mort", cum mai este numit cimitirul musulman. Am fost avertizată să nu fac fotografii şi să nu cobor din maşină, iar pe lângă superioara din Cairo (avem două case în Cairo, şcoala şi cealaltă e grădiniţa) care m-a însoţit, mi s-a dat şi un şofer de încredere. Ajunsă în "Oraşul mort", am rămas fără cuvinte. Noi cunoaştem: cimitirele în România au cruci pe morminte, în vestul Europei sunt pietre pe morminte, pe care stau scrise numele, datele şi, eventual, câteva rânduri adresate celui sau celei dispărute. În Egipt, cimitirul e de nerecunoscut. Mormintele sunt sub formă de case, iar "Oraşul mort" este în adevăratul sens al cuvântului un orăşel, cu şcoală, magazine şi multe moschei. Şosele asfaltate, case frumoase şi maşini, ultimele modele produse în Egipt sau importate din exterior. Aici am aflat, prin discuţia cu o persoană care locuieşte în acest "Oraş mort", că la musulmani este o tradiţie obligatorie ca cei vii să nu-i uite pe cei răposaţi, iar acest lucru se întâmplă prin locuirea celor vii cu cei răposaţi.
După cum am specificat, aici nu locuiesc "numai săraci" veniţi din sudul ţării, ci chiar oameni bogaţi, care păstrează cu stricteţe tradiţia şi îndemnurile scrise în Coran.
Cred că am putea învăţa şi noi ceva din tradiţia musulmană, desigur că nu ne cere nimeni să locuim în cimitir, dar poate să ne gândim la răposaţii noştri şi la cei de care nu-şi mai aduce aminte nimeni, nu numai în luna noiembrie, ci cât mai des în timpul anului.
Sr. Trişcă Bernhardina
