Urmându-l pe Isus Cristos...

Iată gândul cu care ar trebui să înceapă şi să se încheie fiecare zi din viaţa unui creştin. În mod frecvent trebuie să recunoaştem că nu se întâmplă aşa.

Cauzele pot fi multiple şi motivaţiile nu vor întârzia să apară: viaţa e prea stresantă, grijile zilnice ne copleşesc, problemele familiale şi cele de la serviciu ne răpesc din ce în ce mai mult timp. Suntem prea obosiţi - fizic şi psihic - pentru a mai avea răgazul să ne rugăm, adică să intrăm în relaţie cu Dumnezeu, ba chiar să ne gândim fie numai şi pentru o clipă la Isus. Cu toate acestea, el nu ne abandonează, e mereu în preajma noastră.

Pe de altă parte, mi se pare elementar ca orice creştin autentic să se întrebe din când în când: şi dacă mâine aş muri, sunt eu pregătit să apar în faţa lui Dumnezeu? Cum răspund eu unei iubiri infinite care s-a întrupat şi a murit pe cruce pentru ca eu să pot avea viaţă veşnică?

Un prim pas, la îndemâna oricui, este de a respecta poruncile, adică de a nu rupe în mod voit relaţia de iubire cu Dumnezeu prin păcate. Intrând în această dinamică ne vom da seama că singuri nu putem face mare lucru şi avem nevoie de harul lui Dumnezeu dobândit prin sacramente, care să întărească voinţa noastră. În acest fel ne apropiem mai mult de intimitatea divină, prin încercarea de a trăi cât mai mult în vecinătatea ei. Cum? Prin contemplarea cuvântului lui Dumnezeu ascultat fie şi numai în cadrul sfintei Liturghii, prin Spovadă şi Împărtăşirea cu pâinea vieţii - trupul şi sângele lui Isus Cristos. O dată făcut acest pas, conştienţi de valoarea infinită a darului primit, ar trebui să devenim în mod normal chip şi asemănare a lui Dumnezeu, prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos. Dar, de fapt, în realitate, continuăm să ne facem chipuri cioplite, să ne închinăm idolilor ce poartă diverse nume: senzualitate, bani, distracţii. Decât să mutilăm în acest fel imaginea lui Dumnezeu din noi, mai potrivit ar fi să ne întoarcem la preocupările cotidiene cu intenţia de a-l urma, prin acestea, pe Isus Cristos, chiar dacă în acest itinerar va trebui să parcurgem, împreună cu el, drumul Calvarului. Nu e nevoie de gesturi exterioare, care să trădeze o pietate excesivă, ci de un spirit creştin care să anime gândurile, cuvintele şi faptele noastre zilnice, lăsând să se întrevadă, dincolo de aparenţe, chipul lui Cristos cel Înviat care ne călăuzeşte paşii.

Ciprian Nesimuca