Există un paradox interesant legat de confesiune: cântărirea gravităţii păcatelor în scopul aprecierii necesităţii de a le mărturisi cade tocmai în sarcina păcătosului. Prin aceasta, Dumnezeu ne pune la încercare discernământul în lumina credinţei şi ne testează propria capacitate de a ne analiza sufletul şi de a ne recunoaşte aşa cum suntem cu adevărat.
În ceea ce priveşte cercetarea cugetului şi, decurgând din aceasta, actul în sine al recunoaşterii păcatelor, uneori facem câteva greşeli capitale.
Una dintre ele ar fi aceea că "împărtăşim o stranie iluzie, şi anume că timpul şterge de unul singur păcatul" (C.S. Lewis). Niciodată un păcat grav nemărturisit nu va fi iertat de Domnul numai prin trecerea timpului. Dumnezeu nu uită, deci să nu sperăm că altceva decât autoacuzarea noastră şi căinţa sinceră ne va putea dobândi absolvirea.
Altă greşeală constă în faptul că rareori conştientizăm gravitatea repetării păcatelor aşa-zise uşoare. Pe acestea, ne sfătuieşte sfântul Augustin "dacă nu le iei în seamă când le cântăreşti, îngrozeşte-te când le numeri", pentru că multe din ele pot conduce la comiterea unora mai grave. Căci, este lucru ştiut, "cine este fidel în cele mai mici lucruri, este fidel şi în cele mari; şi cine este necinstit în cele mai mici lucruri, este necinstit şi în cele mari" (Lc 16,10).
Pe de altă parte, avem uneori tendinţa de a cădea în capcana justificării păcatelor noastre prin evenimente independente de noi şi înfăptuite de alte persoane. Ţipăm pentru că se ţipă la noi, înjurăm pentru că suntem înjuraţi, urâm pentru că suntem, la rândul nostru, urâţi. Cât de nefondate sunt aceste justificări în lumina cuvintelor evangheliei! "Să nu vă împotriviţi celor răi; ba, mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt" (Mc 5,39). În loc să dăm vina pe oamenii din jurul nostru şi pe evenimentele exterioare pentru păcatele noastre, să înţelegem, o dată pentru totdeauna, că "voinţa este prima cauză a păcatului" (Sf. Augustin) şi că este absolut imposibil să păcătuim fără să vrem.
Există chiar unii oameni cărora li se pare că sunt aproape de perfecţiune şi că nu păcătuiesc mai deloc, deci se pot spovedi cât mai rar. Aceştia ar trebui să se hotărască să fie mai curând ca vameşul, decât ca fariseul, căci este "cu neputinţă de găsit pentru orgoliu un semn mai sigur decât gândul că eşti smerit îndeajuns" (W. Law).
Pe toţi să ne îngrijoreze mereu gândul că "acela care păcătuieşte nu crede; dacă însă crede, atât cât depinde de credinţa lui, nu păcătuieşte" (Sf. Augustin). Mai mult, o spune Scriptura, "oricine comite păcatul este sclavul păcatului" (In 8,34) şi Domnul nu mai locuieşte în el.
Nu ne putem numi creştini adevăraţi consimţind la păcat, iar tăinuirea, recunoaşterea selectivă, minimalizarea şi căutarea de justificări pentru păcatele noastre, toate sunt forme de consimţire. Să ne facem o datorie de onoare din a ne învinui sincer de toate păcatele noastre; pentru că - deşi nu ne place să admitem aceasta - întotdeauna noi suntem cei vinovaţi. Iar salvarea este mereu la îndemână, este în nemărginita milostivire a Celui Preaînalt, în faţa căruia trebuie să ne recunoaştem nimicnicia, să ne smerim şi să mărturisim cu inima deschisă toate greşelile, implorând iertare la picioarele crucii: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău" (Lc 15,18-19).
